Vorbeam deunăzi despre stadiile prin care trece un bolnav de cancer.

Despre cum, atunci cînd auzim acest diagnostic, prima reacție pe care o avem e cea de neîncredere, ba chiar de negare. Nu e adevărat ce mi se întîmplă, nu se poate ca eu să am cancer.

Trebuie să stabilim un lucru. Un medic oncolog, mai ales unul cu experiență, poate intui cu mare acuratețe un diagnostic de cancer după o serie de semne şi simptome specifice. La fel, un medic chirurg care a operat ceva la viața lui poate spune cu o bună probabilitate de a nu greşi dacă e cancer sau nu.

Dar nici unul dintre ei nu se vor repezi imediat la citostatice sau la bisturiu pentru a începe un tratament. Nu pînă nu vor afla şi opinia unui confrate al lor, medicul anatomopatolog.

Pentru că el, medicul anatomopatolog are ultimul cuvînt. El este cel care, singur în spatele unui microscop dintr-un laborator uitat prin spital, vede primul despre ce boală este vorba, pe o probă numită  biopsie. El este cel care pune aşa-numitul diagnostic de certitudine. El “hotărăşte” dacă avem cancer sau nu.

De cele mai multe ori nici nu ne întîlnim cu acest medic. Întreaga noastră speranță se îndreaptă către cel sau cei care ne vor trata – oncologi, chirurgi, radioterapeuți. E bine însă să ştim că de medicul anatomopatolog depinde ce anume citostatice va cere de la farmacie medicul oncolog, sau ce anume şi mai ales cît va tăia bisturiul medicului chirurg.

Jeanette Denny - Copacul speranței (sursa: www.oncolink.org)

Aşadar, e bine să trecem prin faza de neîncredere şi să nu ne alarmăm imediat ce auzim cuvîntul “cancer”. Chiar dacă medicul oncolog, sau chirurg sau imagist cred că e ceva suspect, şi chiar dacă pronunță teribilul cuvînt, e bine să aşteptăm opinia medicului anatomopatolog.

Ba chiar e bine să mai căutăm o opinie de la încă unul, poate chiar încă doi anatomopatologi.

Avem acest drept, aş spune chiar această datorie față de noi înşine.