Să ne înțelegem: am zis că nu mai e la modă, nu că nu mai e necesară. De fapt nici măcar nu sînt eu cel care zice asta (nu mi-aş permite-o), ci un foarte respectabil organism consultativ federal american, US Preventive Services Task Force (sau “Grupul pentru servicii preventive al SUA”, într-o traducere liberă) pe numele lui.
Toată lumea ştie că vitaminele stau pitite, bine-mersi, prin diverse fructe. Întrebarea de un milion de vitamine însă este: se mai regăsesc ele (vitaminele) şi după ce fructele sînt stoarse, carevasăzică în sucurile rezultate?
Casa lor, desigur, că de a noastră nu (mai) poate fi vorba. Coana Europa a comis-o. Reglementarea privind utilizarea medicamentelor tradiționale a intrat în vigoare. De aici înainte ne mai tratăm doar de la pungă sau de la cutie. A, şi să nu uit: doar cu rețetă!
Încet-încet ne transformăm, noi oamenii, într-o combinație situată undeva între marțieni şi Robocop. Deocamdată doar cei dintre noi care ne îmbolnăvim, însă ştiți cum e vorba aia, începutul e mai greu. Au fost mai întîi cei bolnavi de inimă, care au primit în ajutor stimulatoarele cardiace. Acum a venit rîndul bolnavilor de cancer (deocamdată cei cu cancer cerebral).
Nu încape nici o îndoială că sînii sînt importanți pentru noi, bărbații. Însă cu mult mai importanți sînt ei – şi nu mă refer aici doar la nevoia de a alăpta – pentru femei. O doamnă cu care natura nu fusese prea generoasă în această privință mi-a mărturisit la un moment dat că-şi făcuse o operație de mărire de sîni. Nimic spectaculos pînă aici.
Vă mai amintiți de generația Pro? Era plin de ea pe la ProTv în anii trecuți. Oare ce s-o fi întîmplat cu ea? Eu unul am o teorie. Eu cred că s-a transformat în generația de plastic. Alături de noi toți ceilalți.
Se împlinesc deja, iată, 25 de ani de la explozia nucleară de la Cernobîl. Prilej pentru a ne reaminti faptul că în zilele noastre nu (mai) e nevoie – vezi şi Fukushima – de un război pentru a ne preocupa de urmările unui eventual cataclism nuclear. Îmi amintesc de perioada imediat ulterioară accidentului.
Am fost un (mare) carnivor. De fapt un omnivor cu o irepresibilă nevoie de carne (sau cel puțin aşa credeam atunci). Ajunsesem să transform celebrul îndemn din copilăria comunistă “Nici o masă fără peşte!” în mult mai radicala lozincă de vîrstă adultă “Nici o îmbucătură fără carne!”.
Revenim la dilema lui Tom cu un răspuns concret de pe meleaguri mioritice. Un răspuns dat de Leo Iorga, solistul trupei Compact. Care a fost la un moment dat tînăr, celebru, sănătos. Dar care acum mai e doar celebru.
Din ciclul “cititorii întreabă, CNN răspunde”: Astăzi e rîndul lui Tom (să zicem, Doe) care, deşi are o idilă cu țigara încă din adolescență, nu a reuşit deocamdată să-şi reprime nevoia de a-şi îneca alveolele pulmonare în fum. Tom al nostru (se) are însă acum, dintr-o dată, o problemă. Cineva i-a spus (sau poate a citit în ziar sau a văzut la televizor) că fumatul poate cauza, printre altele, cancer de plămîni.
Sîntem tineri (pentru o vreme), frumoşi (fiecare cu norocul lui) şi deştepți (sau cel puțin aşa ne place să credem). A, şi să nu uit: ne place să fumăm. Pînă într-o zi, cînd tinerețea devine o amintire plăcută, frumusețea se preschimbă, iar deşteptăciunea … ei da, deşteptăciunea începe şi ea să se manifeste (eventual).
Maratonul, cea mai lungă cursă atletică din lume. Un războinic grec a alergat-o pentru prima dată pentru a duce compatrioților săi vestea victoriei asupra perşilor, duşmanii lor de moarte.
Cum v-aţi simţi să decidă altcineva în locul vostru ce e mai bun pentru sănătatea voastră? Acum o să spuneţi că oricum nu noi decidem, ci de obicei medicii. Ceea ce e adevărat doar într-o anumită măsură, în sensul că medicii ne pot cel mult recomanda tratamentul pe care-l consideră ei cel mai bun pentru noi, dar decizia finală tot nouă ne aparţine. Cu toate riscurile care derivă din asta.
Să fim sinceri, dacă e să ne gîndim la vreun organ important pancreasul nu e primul care ne vine în minte. Creierul mai mult ca sigur, ficatul foarte probabil, plămînii sau rinichii poate. Dar pancreasul? Însă chiar dacă noi alegem mai tot timpul să îl ignorăm, obscurul pancreas (altfel, un fel de bucătar şef al corpului nostru) ne mai trage din cînd în cînd de mînecă, ca nu cumva să-l uităm de tot.
După ce am pseudo-sărbătorit ziua de naştere a lui papa McDonalds şi ne-am întristat de-a binelea la auzul veştii că pastilele nu ne ajută să slăbim, să revenim la lucrurile simple.
Cel mai probabil însă nu cu ce trebuie. Simpaticii – asta însă doar pînă cînd nu îi avem vecini de scaun la teatru sau în avion – noştri concetățeni care se bucură (vorba vine) de cîteva kilo în plus ataşate fizicului lor au (mai) primit recent o veste proastă. De fapt mai multe, aşa încît va trebui să le luăm pe rînd.
Dar care s-a dovedit – cel puțin pentru ei, cei care au venit cu ideea – una deosebit de fastă. Nimic nu anunța, în data de 15 aprilie 1955, ceea ce avea să urmeze. Un concept simplu: mîncare simplă, pregătită rapid şi mîncată şi mai rapid (asta ca să nu zic hăpăită). O adevărată binecuvîntare – cum probabil au gîndit cei mai mulți la vremea respectivă – pentru o omenire prinsă într-o goană din ce în ce mai amețitoare.
Pe lista lungă a viețuitoarelor care se hrănesc cu cele mai ciudate lucruri (vezi foto pe cele care preferă uraniul) se mai înscrie, iată, o categorie. Există, se pare, o specie de micro-organisme care, indiferent de ce au în meniu la micul dejun, prînz sau cină, nu spun “nu” unei […]
Ei bine, cam tot aşa stă treaba şi cu doctorii. Care doctori (sau, cel puțin, destul de mulți dintre ei) cred că dacă au înțeles (mai mult sau mai puțin) mecanismele bolii, o pot şi stăpîni. Sau, altfel spus, că îi devin într-un fel sau altul imuni. Nu trebuie însă să ne uităm mai departe de exemplul preoților care, chiar dacă au o relație specială cu Atotputernicul, nu au primit încă de la acesta permisiunea pentru a se eterniza pe Pămînt.
