Sau, mai bine zis, cui nu-i e?

Tuturor ne e frică de cancer, că doar așa am fost învățați. În fond și la urma urmelor, cancerul omoară.

Cancerul a fost, este și va mai fi, probabil, multă vreme de acum înainte cea mai temută boală. De pacienți și de doctori deopotrivă. Pentru că și doctorii sînt – nu-i așa? – tot oameni, iar la o adică nici ei nu sînt feriți de o întîlnire de gradul zero. O fi el, cancerul, prietenul nostru, însă cu siguranță unul de care, pînă una-alta, fugim ca de altceva.

Întrebarea e, știm de fapt de ce (sau de cine) fugim? Pentru că, dacă ne-am opri puțin din alergare, i-am putea descoperi temutului nostru prieten teribilul său secret: anume acela că e mai fragil în alcătuire și mai debil în manifestare decît credem (cei mai mulți dintre) noi. Cum așa?

Păi să începem cu structura. Celula malignă – cea care se află la originea tuturor relelor – este de fapt o construcție încropită, o entitate oprită undeva într-un stadiu intermediar de dezvoltare. Pe scurt: o celulă imatură. O celulă prost echipată și insuficient instruită pentru viață. O celulă care trăiește doar pentru a-și satisface propriile nevoi, într-un dispreț fundamental pentru nevoile celorlalte celule (atît ale celor normale, cît și ale “suratelor” sale anormale). O celulă care trăiește permanent într-un prezent egoist, fără nici un respect pentru cei din jur și fără nici un plan pentru – un mai mult sau mai puțin comun – viitor. De aceea aglomerările tumorale sînt mai degrabă mase amorfe de celule, fără o structură anume și cu un “sistem” de aprovizionare (citește vase de sînge) improvizat, care ajunge la un moment dat să nu le mai poată hrăni pe toate (pe măsură ce cresc, tumorile canceroase dezvoltă în interior zone de necroză – celule maligne moarte – determinate de irigația sanguină inadecvată). Cancerul eșuează deci atît în a realiza un altoi viabil pe țesuturile normale înconjurătoare cît și – încă și mai lamentabil – în a închega o formațiune cu un minimum de coeziune interioară.

Cît despre funcționare, vorbim – e adevărat – despre o celulă agresivă, cu atît mai agresivă cu cît procesul ei de maturizare s-a oprit mai devreme (cam la fel cum se întîmplă și în cazul nostru, al oamenilor). Dar la fel de adevărat e că această agresivitate a ei vine mai degrabă dintr-o neputință, dintr-o incapacitate de a duce o viață (de celulă) normală (din nou sîntem, noi oamenii, un bun exemplu). Insuficient dezvoltată, ea are la dispoziție pentru a se descurca puține resurse și unelte pe care, pe deasupra, le folosește și cu o remarcabilă lipsă de eficiență (spre exemplu, o celulă malignă poate “extrage” dintr-o moleculă de glucoză doar două unități energetice, pe cînd o celulă normală poate ajunge, în condiții ideale, pînă la 38!). Asta pentru că celulei maligne, respectiv cancerului, nu-i place – printre altele – oxigenul și se ferește de tot ceea ce înseamnă comunicare, colaborare, viață. Iar permanenta bătălie cu toți și cu toate se reflectă într-o evoluție haotică, anarhică, cu un final mai mult decît previzibil (chiar dacă paradoxal): moartea organismului gazdă, cel care a susținut-o în tot acest timp și pe care l-a parazitat dincolo de orice regulă.

Kalliope Amorphous – In Dreams (sursa: mymodernmet.com)

Să reluăm, așadar: cancerul e un “ceva” slab și neputincios. Cu toate acestea sîntem noi sîntem cei care ne temem de el, și nu viceversa. Pentru că nu îl cunoaștem și nu îi înțelegem îndeajuns slăbiciunile, capitulăm în fața lui din chiar clipa în care îi auzim numele. Ne speriem teribil de agresivitatea lui – care-i vine dintr-o dezarmantă neputință – și decidem să aruncăm mănușa înainte ca orice confruntare să înceapă măcar.

Iar lui nu-i rămîne – așa caraghios și neîndemînatic cum e – decît să trăiască și să prospere pe seama ignoranței noastre. Hrănindu-se copios și neîngrădit din … teamă.

Din propria noastră teamă.