Nu vă bulbucaţi ochii, oameni buni, o să explic imediat cum am ajuns la concluzia asta.
Cancerul, are trei faze de evoluţie:

Tot mai mulți oameni supraviețuiesc cancerului. Asta e vestea bună. Vestea mai puțin bună – cel puțin pentru noi, românii – e că vestea cea bună se referă (doar) la americani. Iar asta pentru că ei, spre deosebire de noi, sînt ceva mai socotiți.

Încetul cu încetul, blogul nostru se apropie cu fiecare zi din ce în ce mai mult de ideea în care l-am început. Anume aceea de a deveni un loc de întîlnire pentru toți cei care au avut de-a face de-a lungul vieții lor, direct sau indirect, cu cancerul. După ce mai întîi a fost alm cea care şi-a făcut curaj şi a împărtăşit cu noi din experiența ei (revenind apoi cu o completare cel puțin la fel de interesantă), iată că e rîndul Mădălinei să îşi ia inima în dinți pentru a ne spune o poveste la fel de adevărată:

Scriam ieri despre modă şi despre efectul ei asupra sănătății noastre. Să luăm bunăoară exemplul terapiei de înlocuire hormonală la femeile aflate la menopauză. Unde mai întîi a fost o mare campanie de convingere a doamnelor să ia estrogen (un hormon prezent în cantități mari la femeile tinere) pentru a-şi păstra (de-a pururi, nu-i aşa) tinerețea.

Se pare că este un dat acceptat deja de toată lumea. Ne îmbulzim (ca să nu spun călcăm în picioare) la fiecare început de sezon pentru a fi (printre) primii care să purtăm/deținem ceva – orice – de “ultimă modă”. Fără să realizăm (sau poate că mulți o facem dar alegem să nu ne pese) că (mai) tot ceea ce ni se vinde acum drept “ultimul strigăt” în materie de fashion va fi în (cel mult) cîteva luni complet depăşit (“Direct din şifonierul bunicii”, cum ar spune cu răutate unii; care dacă s-ar uita însă ei înşişi prin dulapul lu’ alde mamaie ar regăsi multe dintre ideile cool care ni se vînd astăzi ca foarte trendy).

Ne întoarcem un pic la poveşti cu iz de fum (pentru că asta e tot ce rămîne după ce l-ai dat afară şi ai aerisit după el: un damf greu cu miros de stătut, democratic repartizat prin pereți şi în haine). Sesizînd (în cele din urmă) acest aspect mai puțin chic al fumatului, Unchiul Sam a început să ia măsuri drastice. Iar după ce l-a dat – de ani buni – afară de prin spațiile închise, iată că a început mai nou să-l alerge şi prin parcuri. Deh, e tînăr unchiul, şi poate!

… Totul până în ziua când am revenit de la spital așa cum am povestit aici, și cu 16 kg mai puțin de la greutatea normală. Atunci, după ce am mâncat și m-am întors epuizată în pat pentru că spălasem O farfurie, am realizat că trebuie să iau viața de la zero, să învăț să trăiesc în alți parametri. Am început să-mi dau seama că sacrificasem atâtea lucruri pentru o viață din care acum deja mă obișnuisem să-mi extrag satisfacția. Trăiam practic ca să calc șosete, să ornez mâncăruri, să culeg păianjenii din toate ungherele ? Din păcate da!

Se făcea că eram internat într-un spital – nu ştiu nici de ce şi nici cum ajunsesem acolo. Dar m-am trezit brusc ca dintr-un somn, înconjurat de personal medical care alerga fără noimă încolo şi-ncoace. Tocmai primisem diagnosticul – neaşteptat – de cancer, iar oamenii se agitau ca să mă ajute cumva.

După ce a făcut întregii lumi un cadou – țigara – de un gust (nu mai spun de miros!) cel puțin îndoielnic, iată că Lumea Nouă s-a dezmeticit şi încearcă acum să iasă de sub vălul gros de fum pe care l-a îmbrăcat de bunăvoie. Deocamdată doar de sub cel pufăit pe nasurile cetățenilor, că de cel de eşapament, se pare, e un pic mai dificil să se lepede.

Unii se nasc cu muzica în sînge. Alții cu sportul. Iar alții cu desenul , cu darul vorbirii sau cu simțul afacerilor. Pentru (încă) foarte mulți – şi ceva mai puțin norocoşi – dintre noi însă ursitoarele nu le pot promite la naştere altceva decît o viață plină de boli şi de suferință. Iar asta – şi înainte de orice – dacă mai ajung, cumva, să se nască. Cum aşa?

Sau “Nimic nou sub soare”, după cum ne tot repetă – de mai bine de două mii de ani – Ecleziastul*. Iar de data asta se întîmplă în chiar Țara Soarelui-Răsare, Japonia. Care, după ce a încasat cu stoicism, unul după altul, un cutremur şi un tsunami, se pregăteşte acum pentru cea mai cumplită lovitură ce ar mai putea urma, anume aceea a unei explozii nucleare (la una din centralele ei atomice, afectată puternic atît de seism cît şi de valul marin).

Nici nu a venit bine primăvara, că doamnele noastre s-au şi pus serios pe lucru. A fost mai întîi lecția de (auto)vindecare primită de la alm, urmată imediat de pledoaria pentru iertare făcută de arcadia.

Când un bolnav aude diagnosticul de cancer, primul său gând este să ajungă la cel mai bun oncolog, la cel mai bun chirurg, la cea mai vestită clinică, pentru investigaţii şi tratament, pierzând din vedere că boala este un rezultat al unui dezechilibru al întregului organism, incluzând aici şi componenta psihică.

“Bun găsit de pe această pagină, doctore! Încerc să scriu povestea. Nu am rețineri în a povesti, am mai făcut-o ori de câte ori puteam sa încurajez pe cineva. Motivul pentru care stă povestea mea la semafor este faptul că mi-e cam greu să sintetizez şi se face un cârnat de poveste de 1 km. Rămâne la latitudinea proprietarului de blog să decidă cât sau ce publică din ea.”

… în aşteptarea unei primăveri care iată, nu mai vine …

Şi o ultimă oprire în seria de articole inspirate de miraculoasa vindecare a lui David Seidler. Spuneam aşadar că sînt doctori – cei mai mulți, din nefericire – care nu acceptă nici măcar ideea (în lipsa unor solide dovezi ştiințifice etc.) că o astfel de vindecare ar fi posibilă. Dar sînt şi doctori – din ce în ce mai mulți, se pare – care nu numai că au ajuns să creadă în astfel de “miracole”, dar au au început chiar să le caute explicații. Ba, mai mult, chiar să le promoveze ca metode terapeutice absolut legitime.

David Seidler a scăpat de cancer cu puterea minții. Sînt doctori – puțini – care acceptă această idee, dar sînt şi doctori – cei mai mulți, din păcate – care o consideră o prostie. Iar cazurile care vin să o susțină (unele dintre ele – precum cel de față – foarte bine documentate) sînt în cel mai bun caz – în opinia lor – pure invenții.

Un fel de “Piei, Satană!” Ca într-o sesiune de exorcizare, aşa s-a comportat David cu cancerul său. Şi (doar) aşa a reuşit să scape de el, după ce un tratament inițial nu i-a oferit decît cîteva luni de speranță, pînă la prima recidivă (revin la povestea lui David – un alt David, nu prietenul nostru psihiatru – pentru că ea merită spusă mai pe îndelete.)

Numele lui este David Seidler şi tocmai a cîştigat zilele trecute premiul Oscar pentru scenariul filmului “Discursul regelui” (“The King’s speech”, în limba engleză în original). O realizare remarcabilă pentru el, o poveste de succes pe care o trăieşte la frumoasa vîrstă de 73 de ani. Însă David mai are o poveste de succes, una ceva mai puțin cunoscută, petrecută în urmă cu aproape 6 ani.