Acestea se pare că au fost ultimele cuvinte ale lui Nichita, din noaptea de 13 decembrie 1983. Laureat al Premiului Herder şi nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură, poetul a avut cinci iubite: Magdalena Petrescu, Doina Ciurea, Gabriela Melinescu, Tudoriţa Tărâţă şi, poate pe primul loc, limba română pe care o considera „Dumnezeiesc de frumoasă”. Cu majusculă.
În vremuri de liceu am cochetat şi eu – ca orice tînăr copil aflat la vîrsta marilor descoperiri – cu poezia. Atunci l-am descoperit pe Marin Sorescu, cel care a fost – pentru o bună bucată de timp şi pentru mine cel puțin – Poetul. Şi tot aşa cum el spunea că muzica italiană este singura care merită ascultată, la fel credeam şi eu că poezia lui era singura care merita să fie citită. Prin comparație cu el, Nichita Stănescu mi se părea abscons şi (uneori) prețios, iar poezia lui – sau cea mai mare parte a ei – de-a dreptul eliptică de sens.
Ar fi putut fi un medic renumit. La care oamenii să vină ca să le vindece trupul. Dar s-a întîmplat că a ajuns un mare actor. La care oamenii au venit să se caute la suflet.
Aceasta e (cel puțin pentru noi şi cel puțin pentru astăzi) întrebarea. Iar dacă poporul a dat deja un răspuns gîlgîitor la acestă dilemă lichidă, noi, ca filozofi amatori ce preferăm întotdeauna un fir de mătase savant despicat în patru unui odgon zdravăn de cînepă neprelucrată, mai adăstăm preț de o duşcă asupra subiectului.
În 1982, cu doar un an înainte de a pleca, Nichita Stănescu publica “Noduri şi semne”. În care ne descifra încă o dată lumea creată de el în cuvînt.
Ne inhibă ceea ce nu cunoaştem, ba uneori chiar ne sperie. Mai ales dacă e ceva legat de viața şi de sănătatea noastră. Şi cu atît mai mult dacă e vorba despre cancer.
Luna asta, în urmă cu doar cîteva zile, tatăl meu ar fi trebuit să-şi serbeze ziua de naştere.
Dacă nu s-ar fi îmbolnăvit de o formă de cancer numită mielom multiplu.
