Nu, nu e acel Făt-frumos pe care îl ştim cu toţii din cărţile de poveşti. Nu. Mai nou călăreşte nu un cal alb, ci o Toyota full-option. Şi nu mai poartă un paloş de oţel, ci un dispozitiv electronic ultrasofisticat.
Ne-a intrat în case ani la rînd (din păcate doar pe micul ecran) arătîndu-ne din toate pozițiile – împreună cu bunele ei prietene Carrie, Samantha și Charlotte – cam cum stă treaba cu sexul, în (exagerat de) popularul serial intitulat, normal, “Totul despre sex”.
Drama prin care trec Kezia și Saoirse mi-a adus aminte de o altă poveste, la fel de emoționantă și aproape trasă la indigo. O poveste care se petrece – atît geografic cît și sufletește – mult mai aprope de noi. O poveste care se scrie, de astă dată, direct în limba română.
Sînt blonde și au ochi albaștri. Și amîndouă rîd ușor. Și, în plus, au o preferință comună pentru piersici. Ca să nu mai spun de faptul că sînt rude. Kezia, 28 de ani, este mama. Iar Saoirse, un an și un pic, este fiica (cu ocazia asta observ că amîndouă au – chiar dacă diferite – nume straniu de frumoase).
Povestea spusă de arcadia mă face să mai adăst cîteva clipe asupra subiectului, mai ales că ea ne prezintă, trăită la prima mînă, experiența unor abordări complet diferite ale bolii: una curajoasă, proactivă şi plină de încredere în sine, vizavi de o alta resemnată, defensivă şi lipsită din start de orice speranță. Se spune că atunci cînd războinicii spartani plecau la luptă primeau de la poporul rămas în cetate urarea de a se întoarce acasă sub scut (adică purtîndu-şi propriul scut, semn că au rămas viață şi că sînt sănătoşi).
Poveştile următoare, cărora le-am fost martoră nemijlocită, deopotrivă fericită şi nefericită, încep în 1997 şi respectiv 1999. Tatăl meu, pe atunci în vârstă de 59 de ani, a sesizat că un nev nevocitar (aluniţă nepigmentată, de culoarea pielii) de pe braţul drept şi-a mărit dimensiunile, devenind stânjenitor. Având oarecum idee de riscurile pe care le presupun astfel de modificări la nivelul nevilor, i-am spus că va trebui să-l însoţesc foarte curând la un consult de specialitate.
Sînt sigur că toți cei care am citit pe nerăsuflate incredibila poveste a superşoarecelui iute devorator de celule canceroase ne-am întrebat la un moment dat cu justificată mirare: bine frate, dar de ce numai el şi nu şi (toți) ceilalți confrați şoareci? Iar mai apoi (în barbă, dar cu firească invidie): şi în definitiv, monşer, ce are el şi nu am eu?
Pe drumul înțelegerii şi acceptării condiției sale de bolnav de cancer, David ne mai spune o poveste care pentru el a avut o semnificație deosebită şi care l-a ajutat să se înțeleagă mai bine pe el însuşi. Este vorba despre un fragment din “Stăpîn şi om” a lui Lev Tolstoi, pe care îl voi reda în chiar cuvintele lui David (cu grafia din textul original):
Am fost plecat pentru două zile în oraşul meu de baştină pentru a rezolva nişte probleme ivite pe nepusă masă. Astăzi, pe drumul de întoarcere, priveam cîmpurile agricole pe care le tăia şoseaua. Pe măsură ce mă apropiam de marele oraş, dintre culturile frumos rînduite răsăreau tot mai multe hale şi clădiri moderne care rupeau armonia vegetală. Pe una din ele, din goana maşinii, retina mea a adăstat pe un cuvînt o fracțiune de timp suficient de mare pentru ca acesta să capete un sens: Monsanto.
