nu e nici o glumă, articolul chiar provine de la arcadia
Poveştile următoare, cărora le-am fost martoră nemijlocită, deopotrivă fericită şi nefericită, încep în 1997 şi respectiv 1999.
Tatăl meu, pe atunci în vârstă de 59 de ani, a sesizat că un nev nevocitar (aluniţă nepigmentată, de culoarea pielii) de pe braţul drept şi-a mărit dimensiunile, devenind stânjenitor.
Având oarecum idee de riscurile pe care le presupun astfel de modificări la nivelul nevilor, i-am spus că va trebui să-l însoţesc foarte curând la un consult de specialitate. Fie pentru că l-a alarmat imperiozitatea cu care i-am vorbit despre riscuri, fie pentru că n-a vrut să abuzeze de timpul meu veşnic neîncăpător, s-a dus la consult singur.
Printr-un concurs nefericit de împrejurări, formaţiunea i-a fost excizată de asistentul de la chirurgie, plaga închisă cu două fire de sutură iar pacientul trimis acasă fără nici un sfat, fără nicio avertizare. Cu recomandarea să se întoarcă peste trei săptămâni după rezultatul anatomopatologic al formaţiunii excizate.
Rezultatul a fost şocant: melanom malign.
Am plecat la Bucureşti, la Institutul oncologic, pentru evaluare. Diagnosticul s-a confirmat: melanom malign stadiul III, adică extins la ganglionii limfatici. S-a efectuat evidarea limfoganglionară axilară dreaptă (adică s-au extirpat ganglionii axilari), s-a instituit chimioterapia.
Prognosticul era sumbru, viitorul se exprima în luni de zile.
După aproximativ o lună în care, copleşit de diagnostic, a fost apatic şi deprimat, odată ajuns acasă a început să culeagă informaţii despre boală, să studieze cazuri similare, metode de tratament alternative, timp în care a continuat şedințele de chimioterapie şi tratamentul cu interferon.
După două luni a renunţat la chimioterapie (“prea multe otrăvuri, mă ucid şi pe mine, nu numai celulele canceroase”!), a început un regim alimentar bazat doar pe legume, fructe, cereale. A renunţat complet la carne, zahăr şi produse de origine animală. A decis să înceapă o cură de dezintoxicare cu Essiac, un ceai despre care avea referinţe foarte bune şi să înceapă să facă mişcare fizică; a renunţat la mersul cu maşina, a început să facă gimnastică, să meargă pe jos; a început să respecte orele minime de odihnă; a pus afacerea pe locul trei, după sănătate şi familie/relaţii. Şi-a schimbat radical modul de a privi şi trăi viaţa.
Dar, cel mai important, a decis să învingă boala. Tonusul i se schimbase, avea o atitudine pozitivă, credea cu adevărat că va ieşi învingător deşi specialiştii nu dădeau speranţe prea mari în cazul unui melanom în stadiul III. Era absolut convins că dacă renunţă la obiceiurile nesănătoase, dacă se va ocupa deopotrivă de corpul, mintea şi sufletul său, ca un întreg, Cel de Sus va face restul şi se va vindeca.
Anul acesta va împlini 74 de ani. Este un om sănătos şi voios. Povesteşte oricui are timp să-l asculte că miracolele se întâmplă celor care cred în ele.
Prin comparaţie, la polul opus, am trăit aproape în paralel, la distanţă de mai puţin de doi ani, drama socrului meu, diagnosticat cu cancer de colon în stadiu iniţial, cu un prognostic pozitiv.
Numai că pacientul, în momentul în care a auzit cuvântul “cancer” a decis că va muri, în ciuda speranţelor mari de viaţă pe care i le dădeau medicii în urma colectomiei (extirparea porţiunii de colon afectată) şi a examenului anatomopatologic.
Senin după nori (foto: www.obviousmag.org)
A devenit tot mai trist, tot mai abătut, preocupat excesiv de boală, deprimat. La două luni după intervenţie s-a stins.
Fiecare bolnav e unic, fiecare întâmpină boala cu arme diferite, fiecare boală e particulară.
Trăind însă nemijlocit aceste două experienţe apropiate, pot afirma cu convingere că atitudinea în faţa bolii este decisivă.
Nu toţi ies învingători, e drept, din lupta cu cancerul. Dar fiecare bolnav are datoria să lupte, să încerce, să nu se dea bătut.
Miracolele se întâmplă celor care cred în ele.
4 persoane apreciază
