În chiar ultima dintre zile s-a născut Nichita, poetul îngerilor şi al necuvintelor. Regele căpşunilor şi al coarnelor de melc. Cel care şi-a dorit, din tot sufletul său de poet pur-sînge, să inventeze o ştiință.

Acum un an mă plimbam prin Grădina Botanică din Singapore. O grădină în care o secțiune întreagă e dedicată orhideelor, unul dintre simbolurile oraşului-insulă-stat. Frumoase, sofisticate, incredibil de fragile, epuizant de variate ca forme , dimensiuni, culori (în paranteză fie spus, m-am dus acolo doar ca urmare a insistențelor repetate ale prietenilor care m-au invitat şi găzduit – iar acum pot să spun că bine au făcut).

Vă mai amintiți de Fata Morgana? Nu, nu de de aceea – cunoscută deja ca un cal breaz de toți cei ce iubesc povestirile exotice – care se ocupă cu amăgirea cetățenilor pe care i-a prins nevoia prin deşert. Ci de cea de care tocmai vorbirăm alaltăieri, cea cu nume de vedetă de Hollywood.

Dilma Rousseff este, fără nici o îndoială, o femeie de toată isprava. Bulgăroaică de origine, Dilma a ajuns se pare să vorbească portugheza şi să danseze samba mai bine decît brazilienii înşişi, de vreme ce aceştia au ales-o ca să le fie nici mai mult nici mai puțin decît preşedinte.

Agenția care supraveghează şi reglementează piața farmaceutică din Statele Unite (FDA – Food and drug administration) tocmai a aprobat primul medicament pentru tratamentul melanomului malign din ultimii 13 ani. Cu un nume de vedetă exotică de la Hollywood – Yervoy – medicamentul este conceput să oprească dezvoltarea celulelor maligne prin stimularea sistemului imun, care este “ajutat” să le recunoască drept ținte.

O cheamă Ritsuko Komaki şi era doar un copil atunci cînd, în august 1945, Hiroshima a fost distrusă. Asemeni altor supraviețuitori ai celor două bombardamente atomice, Komaki şi-a văzut rudele – dar şi prietenii sau apropiații – suferind de pe urma bolii de iradiere.

… au ba? Întrebarea revine, iată, cîtă vreme doctorii se gîndesc mai nou că poate nu ar fi chiar o idee rea să tratăm cancerul cu … diamante.

A fost mai întîi o copilărie destul de zbuciumată. Urmată mai apoi – oarecum de înțeles – de o maturitate extrem de tumultuoasă. Fără vreo demarcație clară între rolul din viața reală şi cele din filmele în care a jucat.

Nu vă bulbucaţi ochii, oameni buni, o să explic imediat cum am ajuns la concluzia asta.
Cancerul, are trei faze de evoluţie:

Tot mai mulți oameni supraviețuiesc cancerului. Asta e vestea bună. Vestea mai puțin bună – cel puțin pentru noi, românii – e că vestea cea bună se referă (doar) la americani. Iar asta pentru că ei, spre deosebire de noi, sînt ceva mai socotiți.

Încetul cu încetul, blogul nostru se apropie cu fiecare zi din ce în ce mai mult de ideea în care l-am început. Anume aceea de a deveni un loc de întîlnire pentru toți cei care au avut de-a face de-a lungul vieții lor, direct sau indirect, cu cancerul. După ce mai întîi a fost alm cea care şi-a făcut curaj şi a împărtăşit cu noi din experiența ei (revenind apoi cu o completare cel puțin la fel de interesantă), iată că e rîndul Mădălinei să îşi ia inima în dinți pentru a ne spune o poveste la fel de adevărată:

Scriam ieri despre modă şi despre efectul ei asupra sănătății noastre. Să luăm bunăoară exemplul terapiei de înlocuire hormonală la femeile aflate la menopauză. Unde mai întîi a fost o mare campanie de convingere a doamnelor să ia estrogen (un hormon prezent în cantități mari la femeile tinere) pentru a-şi păstra (de-a pururi, nu-i aşa) tinerețea.

Se pare că este un dat acceptat deja de toată lumea. Ne îmbulzim (ca să nu spun călcăm în picioare) la fiecare început de sezon pentru a fi (printre) primii care să purtăm/deținem ceva – orice – de “ultimă modă”. Fără să realizăm (sau poate că mulți o facem dar alegem să nu ne pese) că (mai) tot ceea ce ni se vinde acum drept “ultimul strigăt” în materie de fashion va fi în (cel mult) cîteva luni complet depăşit (“Direct din şifonierul bunicii”, cum ar spune cu răutate unii; care dacă s-ar uita însă ei înşişi prin dulapul lu’ alde mamaie ar regăsi multe dintre ideile cool care ni se vînd astăzi ca foarte trendy).

Ne întoarcem un pic la poveşti cu iz de fum (pentru că asta e tot ce rămîne după ce l-ai dat afară şi ai aerisit după el: un damf greu cu miros de stătut, democratic repartizat prin pereți şi în haine). Sesizînd (în cele din urmă) acest aspect mai puțin chic al fumatului, Unchiul Sam a început să ia măsuri drastice. Iar după ce l-a dat – de ani buni – afară de prin spațiile închise, iată că a început mai nou să-l alerge şi prin parcuri. Deh, e tînăr unchiul, şi poate!

… Totul până în ziua când am revenit de la spital așa cum am povestit aici, și cu 16 kg mai puțin de la greutatea normală. Atunci, după ce am mâncat și m-am întors epuizată în pat pentru că spălasem O farfurie, am realizat că trebuie să iau viața de la zero, să învăț să trăiesc în alți parametri. Am început să-mi dau seama că sacrificasem atâtea lucruri pentru o viață din care acum deja mă obișnuisem să-mi extrag satisfacția. Trăiam practic ca să calc șosete, să ornez mâncăruri, să culeg păianjenii din toate ungherele ? Din păcate da!

Se făcea că eram internat într-un spital – nu ştiu nici de ce şi nici cum ajunsesem acolo. Dar m-am trezit brusc ca dintr-un somn, înconjurat de personal medical care alerga fără noimă încolo şi-ncoace. Tocmai primisem diagnosticul – neaşteptat – de cancer, iar oamenii se agitau ca să mă ajute cumva.

După ce a făcut întregii lumi un cadou – țigara – de un gust (nu mai spun de miros!) cel puțin îndoielnic, iată că Lumea Nouă s-a dezmeticit şi încearcă acum să iasă de sub vălul gros de fum pe care l-a îmbrăcat de bunăvoie. Deocamdată doar de sub cel pufăit pe nasurile cetățenilor, că de cel de eşapament, se pare, e un pic mai dificil să se lepede.

Unii se nasc cu muzica în sînge. Alții cu sportul. Iar alții cu desenul , cu darul vorbirii sau cu simțul afacerilor. Pentru (încă) foarte mulți – şi ceva mai puțin norocoşi – dintre noi însă ursitoarele nu le pot promite la naştere altceva decît o viață plină de boli şi de suferință. Iar asta – şi înainte de orice – dacă mai ajung, cumva, să se nască. Cum aşa?

Sau “Nimic nou sub soare”, după cum ne tot repetă – de mai bine de două mii de ani – Ecleziastul*. Iar de data asta se întîmplă în chiar Țara Soarelui-Răsare, Japonia. Care, după ce a încasat cu stoicism, unul după altul, un cutremur şi un tsunami, se pregăteşte acum pentru cea mai cumplită lovitură ce ar mai putea urma, anume aceea a unei explozii nucleare (la una din centralele ei atomice, afectată puternic atît de seism cît şi de valul marin).