E ceea ce aud (prea) mulţi oameni loviţi de cancer de la doctorii lor. Chiar dacă doar ei, doctorii sînt cei care nu mai pot face nimic, sau mai exact medicina pe care o practică. Medicină care mai devreme sau mai tîrziu îi pune în poziţia (ba chiar îi obligă, mai exact) să spună acest lucru pacienţilor lor.
Astăzi am primit de la Larisa un mesaj – comentariu la un post anterior – pe un ton oarecum războinic, pe care îl reproduc (cu grafia originală) in integrum: “Inainte sa postezi asa ceva mai bine informeaza-te.
Nu, nu e un îndemn auzit pe la vreun concurs de frumusețe. Deși poate că așa pare. Cele cîteva cuvinte care ne duc cu gîndul la un titlu din Playboy reprezintă de fapt numele unui proiect (Be bold, feel beautiful – în engleză, în original) de o cu totul altă […]
Povestea spusă de arcadia mă face să mai adăst cîteva clipe asupra subiectului, mai ales că ea ne prezintă, trăită la prima mînă, experiența unor abordări complet diferite ale bolii: una curajoasă, proactivă şi plină de încredere în sine, vizavi de o alta resemnată, defensivă şi lipsită din start de orice speranță. Se spune că atunci cînd războinicii spartani plecau la luptă primeau de la poporul rămas în cetate urarea de a se întoarce acasă sub scut (adică purtîndu-şi propriul scut, semn că au rămas viață şi că sînt sănătoşi).
