Am adus vorba ieri despre suportul pe care îl primesc (sau nu) pacienții cu cancer din România. Iar aici aș vrea să fac o distincție. Prin suport înțeleg toate acele activități, servicii și resurse pe care un pacient cu cancer le poate accesa în scopul de a-și grăbi vindecarea și reintegrarea în familie și în societate. Asta spre deosebire sau, mai exact, pe lîngă îngrijirea medicală directă de care beneficiază aceștia în spitale sau cabinete medicale.
E un subiect delicat și, pentru cei mai mulți dintre noi, deloc familiar. Iar asta nu pentru că nu am avea fiecare dintre noi vreo rudă, vreun prieten sau poate doar un cunoscut care să fi trecut la un moment dat prin această experiență. Nu, ci pur și simplu pentru faptul că în România conceptul nu a reușit (încă) să își cîștige un loc.
Drept mulțumire pentru că i-am răspuns la primul set de întrebări, Ștefania a revenit cu altele. Din aceleași rațiuni îi (și le) ofer (ei și tuturor celor interesați) umila mea opinie în legătură cu:
1. Stemulin
– combinație mai mult sau mai puțin naturală (nu este indicată sursa acizilor nucleici – ADN și ARN – și a timozinei) despre care se pretinde – fără a se aduce vreo dovadă în acest sens – că poate stimula producerea de celule stem din măduva osoasă;
Tot românul s-a născut poet, zice o vorbă de pe la noi. Iar cum eu nu vreau deloc să fac excepție, nu puteam să ratez prilejul. Acestea fiind spuse și iertată fiindu-mi licența (desigur, tot poetică), să plonjăm direct în prozaicul subiect. Din cînd în cînd mai apare prin media, carevasăzică, cîte un anunț revoluționar din ciclul “s-a descoperit roata la pachet cu apa caldă”.
Este foarte posibil ca acesta să devină cît de curînd cel mai puternic avertisment în cadrul campaniei de descurajare a fumatului (sau cel puțin pentru jumătate din populația adultă predispusă la a adopta acest fascinant obicei, respectiv vajnicele urmașe ale Evei). Este convingerea unui medic plastician american, descumpănit de problemele pe care le întîmpină cu pacientele sale, dornice pe de o parte de a-și remodela linia sînilor, dar care nu ar renunța pe de altă parte în ruptul capului la țigară.
Ștefania m-a căutat zilele trecute pentru un sfat, mama ei fiind proaspăt operată pentru un cancer de pancreas. Apoi mi-a dat cîteva nume de – mai mult sau mai puțin – medicamente, cerîndu-mi o opinie privind eventuala lor eficiență ca tratament adjuvant al cancerului. Inițial am ales să nu dau curs cererii ei, din rațiunea simplă că nu am timpul necesar pentru a răspunde în detaliu la fiecare întrebare pe care o primesc. Apoi am reflectat puțin și am realizat că răspunsul nu i-ar fi adresat doar ei (sau mamei ei), ci tuturor celor care au de-a face într-un fel sau altul cu această boală.
E deja un fapt acceptat pînă și de medicina noastră occidentală și mecanicistă că avem, pe lîngă corpul fizic, și unul energetic. Iar cei care au studiat din vremuri imemoriale problema (și aici mă refer la învățații din Orient) ne spun că, mai înainte de a ne îmbolnăvi în corpul nostru fizic, suferim (de) o dereglare energetică.
Revin asupra subiectului de ieri deoarece am realizat, chiar în timp ce-l tratam, că am abordat problema oarecum limitat. Vorbind adică doar despre vitamine, cînd aș fi putut digresa despre medicament(e) în general. Reiau și (doar) punctez, ca să nu mă repet:
Să luăm de pildă astăzi vitaminele. Mai întîi a fost faza sălbatică, în care strămoșii noștri – ferm angajați pe calea (h)uman(oid)izării – culegeau vitaminele direct din pămînt, copaci sau alte tufe și le consumau ca atare și la nevoie. Erau multe, erau peste tot și, cel mai important, nu costau nimic. Pentru a ți le procura aveai nevoie doar de: 1) puțină îndemînare și 2) un strop de energie care să-ți miște fizicul.
Vitaminele sînt, așa cum le spune și numele, niște amine* vitale. Adică niște amine esențiale pentru viață. Sau, altfel spus, amine fără de care viața nu prea poate exista. Cineva s-ar putea gîndi imediat că – din moment ce sînt atît de importante – mai multe vitamine înseamnă mai multă sănătate.
