Nu mi-a venit să cred prima dată cînd am citit știrea. Am revenit apoi de cîteva ori asupra ei și tot nu am înțeles cum de e posibil așa ceva. O citesc acum din nou și mintea mea refuză să priceapă. O tînără de 17 ani pe nume Stacey Irvine din Marea Britanie a trăit timp de 15 ani hrănindu-se doar cu nuggets (bucățele) de pui de la fast-food.
(sau cum nu am devenit donator de sînge)
Am fost azi să donez sînge. Pe de o parte din dorința de a (și) face ceva pentru oamenii despre care tot scriu. Iar pe de alta ca să văd care e soarta unei entuziaste campanii – luată la întîmplare – lansată pe bloguri. Nu m-am așteptat să fiu întîmpinat cu un covor roșu. Nici cu o sticlă de vin roșu, ca să nu mai zic că nici măcar cu o floare (tot roșie, conform promisiunii unuia dintre promotorii acțiunii). Însă nu era nici măcar … nimeni.
Astăzi 4 februarie e Ziua Mondială a Cancerului. Prilej cu care aflu despre o inițiativă într-adevăr de substanță. Respectiv o acțiune de donare de sînge pentru pacienții cu cancer la care sînt invitați toți cei cu dare de inimă.
Că tot vorbirăm ieri despre cancerul de piele: un nou anunț, iată, din seria de promisiuni pentru bolnavii de cancer care “au acum un nou medicament care să-i ajute să învingă boala.” Se numește Erivedge (substanța activă este vismodegib) și tocmai a fost aprobat în Statele Unite potrivit unei proceduri de evaluare prioritară de către FDA (Food and Drug Administration). Erivedge este indicat la pacienții cu carcinom cu celule bazale (cea mai întîlnită formă de cancer de piele după melanomul malign, potențial curabilă) în stadiu avansat și se prezintă sub forma unor capsule cu administrare o dată pe zi.
Ne-o confirmă – încă o dată – un studiu care a cercetat obiceiurile copiilor și adolescenților americani privind expunerea la soare. “Țara arde și baba se piaptănă!” sau, mai în ton cu ce se întîmplă zilele astea, “Țara e sloi iar doctorul prinde fluturi!” ar putea, pe bună dreptate, susține unii cititori ceva mai cîrcotași.
Cînd vine vorba despre transplant, toată lumea știe cît de greu se poate găsi un donator. Nici măcar pentru rinichi – chiar dacă se poate trăi o viață cvasi-normală cu unul singur – nu e simplu, ca să nu mai vorbesc despre inimă, plămîni sau ficat (chiar dacă în cazul ficatului te mai descurci și cu un transplant parțial, vezi cazul lui Cristi Minculescu).
A scăpat (probabil) de-a lungul vieții din mai multe comploturi, războaie și alte calamități (mai mult sau mai puțin naturale) decît am considera noi astăzi normal. Doar pentru a ajunge – la venerabila, pentru acele vremuri, vîrstă de 40 spre 50 de ani – să moară de un banal cancer de prostată (cu tot cu metastaze osoase). E, oficial, “deținătorul” celui mai vechi cancer cunoscut în istorie.
