Dragă cetitorule, a fost odată ca niciodată …
(Iertare să-mi fie, dar e absolut musai să revin, abrupt și în direct, pe firul poveștilor noastre cu ceea ce are toate șansele să devină Povestea poveștilor de la Big Bang istorisire; căci o snoavă mai snoavă ca asta mai rar cetire…)
– piesă în două acte și cîteva dileme –
(pricinuită de un dezesperat, cvasi-irațional apel pro-vaccinare slobozit relativ recent în măruntaiele internetului de o remarcabilă tastatură a jurnalismului conjectural-oportunist dîmbovițean)
motto (imaginar): Didina: – Bibicule, ne înțepăm și noi un pic?
Trăim o vară fierbinte, la propriu și la figurat. Iar dacă la propiu mai avem de tras, la figurat tocmai am primit o gură de aer proaspăt.
să vedem: cineva a decis la un moment dat că e bine să gîndim pozitiv
iar de atunci nu mai avem pace!
E atît de greu să aduci o fiinţă la viaţă încît pur şi simplu nu are sens. Şi e atît de cu deosebire şi superb de complicat să menţii o fiinţă în viaţă încît devine de-a dreptul iraţional. Ştiinţa nu are nici cea mai mică problemă să proclame (şi să lucreze cu) lucruri şi concepte iraţionale (vezi, bunăoară, conceptul de număr iraţional sau, poate ceva mai greu de prins, ideea de boală psihică).
Interesantă digresiunea despre Ahile şi Ulise – veţi spune poate – dar ce are a face asta cu noi? Ei au fost eroi, noi sîntem nişte (bieţi) consumatori. Căci dacă ei sînt cei care au ridicat sabia împotriva Troiei, tot ce mai putem noi mînui este furtunul de la pompa de benzină, telecomanda de la televizor şi căruciorul de la supermarket. Nici minimul efort de a apăsa pe tastele unui computer nu ne mai e la îndemînă, de cînd cu tabletele astea.
Nu e chiar acelaşi lucru cu a alege între Scila şi Caribda. Dar nici floare la ureche … Ahile a fost un semizeu, rodul dragostei dintre un muritor şi o nemuritoare. Din preaiubire maica lui, zeiţa Thetis, a încercat să-l acopere şi pe el cu darul nemuririi. Şi aproape că a reuşit, mai puţin celebrul călcîi.
boala, departe de a fi ceva concret (care, culmea, să mai poarte şi un nume), e mai degrabă o absență
ea “apare” (sau, mai curînd, se manifestă) atunci cînd “ceva” nu e; cînd “ceva” lipseşte sau nu e de ajuns
boala e pentru sănătate ceea ce e întunericul pentru lumină
ginecologie, pediatrie, endocrinologie, ortopedie, psihiatrie … dar şi: dermatologie, cardiologie, hematologie, stomatologie … sau, şi mai bine: alergologie, imunologie, virusologie, radiologie … ca să nu mai zic de: diabetologie, oncologie, neurologie … ce s-a ales de săraca medicină, ce a (mai) ajuns şi bietul om …
Am ajuns să avem o medicină complexă, noi oamenii (normal că doar noi, oamenii, pentru că ele, animalele, nu au nevoie de medicină pentru a rămîne sănătoase). Ne bazăm pe aparate tot mai sofisticate, care ne împart fiziologia în cifre cu zecimale tot mai precise şi ne descompun anatomia în imagini formate din felii tot mai subțiri.
Caz în studiu: campania de vaccinare anti-HPV;
Autori: două ilustre companii farmaceutice (MSD – Merck-Sharp&Dohme şi GSK – Glaxo-SmithKline);
Promisiune: prevenția unei boli – cancer de col uterin – ce poate afecta, teoretic, orice femeie;
Instrument: vaccinul anti-HPV (Gardasil / Silgard pentru MSD şi Cervarix pentru GSK).
O dată ce pornim să îndepărtăm chirurgical părţi sănătoase ale corpului, e o pantă alunecoasă. Ar trebui să extirpăm apendici şi vezici biliare la copii, devreme ce apendicita şi bolile biliare te pot omorî? Ar trebui să extirpăm utere şi ovare după naştere, devreme ce tot de fac ele e să aştepte să facă un cancer?
Pentru că mi-am permis deja prea mult dat cu părerea apropo de “eroica” decizie a Angelinei Jolie, voi posta (în două tranşe) un articol pe aceeaşi temă scris de o anume Lissa Rankin. Lissa are trei calităţi pe care eu nu le pot revendica: e femeie, e medic specialist obstetrician-ginecolog şi e americană.
În urmă cu aproape un secol și jumătate, în studiul său intitulat “În contra direcției de astăzi în cultura română”, Titu Maiorescu enunța teoria “formelor fără fond”. Nu se prea poate – zicea el încă de pe atunci – școli fără dascăli competenți și nici teatre fără un repertoriu național original și fără actori cu prestanță.
Așadar, Angelina și-a tăiat sînii. A făcut-o pentru a se proteja de un (ipotetic) cancer de sîn, după cum susține ea într-un mesaj post-factum intitulat “Alegerea mea medicală” (My Medical Choice). A ales, cu alte cuvinte, să se mutileze de teama unei boli pe care nu o are încă, dar pe care s-ar putea să o facă (cîndva, nu se știe cînd).
Încerc să revin – după momentul de excito-exaltare pricinuit de ireversibila și incomprehensibila modificare (la propriu) a profilului unicei Angelina – cu picioarele pe pămînt pentru a prelua din manichiura presei subiectul încă aburind în vederea administrării unor observații mai la rece.
Vuiesc ziarele: Angelina și-a tăiat sînii! Cum care Angelina? Nu zău, păi cîte Angelina există pe lumea asta?
Neapărat în direct şi la o oră de vîrf. Ce se poate întîmpla atunci cînd se întîlnesc două doamne (altfel, respectabile) la un pahar de vorbă? Păi inevitabil că din aburii discuției încep să apară păreri.
Sau, mai bine zis, cui nu-i e? Tuturor ne e frică de cancer, că doar așa am fost învățați. În fond și la urma urmelor, cancerul omoară.
