Am încercat şi eu să plusez cu ceva la celebra vorbă – pe care cu siguranță am auzit-o mai toți de pe la bunii noştri – cu “grasă şi frumoasă”. Dar nu cred că mi-a ieşit. De fapt sînt aproape sigur. Probabil că Rubens se întoarce în mormînt de supărare că idealul său de frumusețe feminină nu mai e la modă. Şi asta nu neapărat din rațiuni estetice, ci mai degrabă datorită unei categorii nou apărută de critici: urmaşii lui Hipocrate.
Cercetătorii americani care, ca şi confrații lor englezi, cercetează cîte-n lună şi-n stele, au mai făcut o descoperire. Se pare că între anii 2002 şi 2003 rata de îmbolnăviri de cancer de sîn în rîndul femeilor americane a scăzut brusc cu un remarcabil procent de 7% (iar asta ca urmare a unui studiu publicat în 2002 care arăta că terapia de înlocuire cu hormoni practicată de multe femei după instalarea menopauzei poate favoriza, printre altele, apariția cancerului).
Dincolo de bune şi de rele, astăzi doar un gînd împletit în alb şi roşu …
Iarna e cam pe gătate, însă primăvara nu vrea încă să ni se arate. Şi nici soarele parcă nu se prea îndeamnă. Drept urmare noi continuăm să îl căutăm prin tot felul de beciuri. Pardon, solare, unde ne bulucim pentru privilegiul îndoielnic de a sta cîteva minute la lumina unor becuri. Pentru vitamina D, cică. Sau – chipurile – pentru că ne fac pielea mai frumoasă şi mai sănătoasă.
Dame Elizabeth Rosemond Taylor pe numele ei. Sau Liz, pentru apropiați. Nu se poate plînge că nu a avut o viață cît se poate de plină (ca să nu zic de-a dreptul excentrică).
Că tocmai vorbirăm despre mîncare, plastic şi copii. Se pare că se mai ridică dintre noi tinere vlăstare care, sub o îndrumare atentă, au şansa să afle ce e aceea o ciorbă “ca la mama acasă”. Sau ca la tata, după caz.
Îmi amintesc uneori de orele de chimie organică în care învățam ce mari beneficii pentru omenire a adus descoperirea şi producerea pe scară largă a materialelor plastice. Nici nu bănuiam eu pe atunci cîtă dreptate aveau profesorii mei. De fapt cred că astăzi ar fi ei înşişi uimiți de calitățile lor de vizionari.
În lumea reală datorită valului de revolte populare care a cuprins întregul Orient Mijlociu. Un fenomen despre care toată lumea ştie cu precizie cînd a început, dar despre care nu are nici cea mai mică idee cînd se va termina. Şi, mai ales, cu ce consecințe. Cît despre lumea virtuală? Ce se poate întîmpla atît de dramatic în ciberspațiu încît să-l zguduie din etericele lui temelii?
Asta ar fi rețeta cubaneză de viață lungă, după chiar spusele cubanezilor. De fapt în loc de voie bună ei – sau ele, mai exact, că e vorba mai ales despre doamne – menționează sexul, dar nu am mai pus asta în titlu pentru că deja am probleme cu cenzura. Cu o speranță de viață la naştere care îi face să crape de invidie pe supuşii unchiului Sam, cubanezii îşi văd nestingheriți de revoluție pe mica lor insulă aflată la doar o zvîrlitură de băț de “visul american”.
Sexul vinde, după cum am observat din nou atît din volumul de acccesări, cît şi din numărul şi calitatea comentariilor primite – de remarcat, în special de la doamne – la articolul anterior. Să revenim aşadar asupra subiectului. De astă dată însă pentru a vedea şi jumătatea plină a paharului, pe care eventual să o şi savurăm.
Cel puțin asta a aflat la un moment dat America de la simpaticul ei preşedinte – William Jefferson Clinton pe numele lui. Şi chiar dacă mai apoi lucrurile au fost clarificate (ce ți-e şi cu semantica asta), prima impresie a rămas adînc întipărită în mintea celor care au închis televizorul mai devreme. Şi care au ajuns – urmînd o logică simplă – la concluzia că dacă sexul oral nu e sex, atunci nici cei care îl practică nu sînt expuşi riscului de a se alege cu vreo boală cu transmitere sexuală.
Sau cel puțin îşi face curaj. Asta dacă e să ne luăm după inițiativa legislativă care tocmai se anunță. Însă e o mică problemă. Dacă anunțul ar fi fost făcut într-o țară normală aş fi fost primul care să îl semnalez. Şi totodată primul care să mă bucur.
Cancerul este, fără îndoială, o boală cumplită. În primul rînd prin complexitatea afecțiunilor pe care le numim generic “cancer”, lucru care explică şi dificultatea de a le diagnostica şi trata, ceea ce are drept consecință finală ratele de vindecare aflate încă departe de ce ne-am dori. Iar mai apoi prin impactul psihologic devastator pe care îl are cuvîntul “cancer” atît la nivel individual, cît şi în subconştientul colectiv.
Tocmai am aflat. Se pare că, la fel precum Ana are mere, Coca-Cola are mi-mi. Sau, mai exact, 2-Mi si 4-Mi. Nu se ştie exact cînd şi cum s-a pricopsit cu ele, însă ambele sînt cancerigene. Şi, chiar dacă sînt indispensabile în obținerea inspiratei culori caramel a celebrei băuturi, se pare că firma producătoare va trebui să renunțe la ele.
Ecuador este o țară din America de Sud situată pe o linie imaginară a planetei noastre numită – surpriză! – Ecuator. Şi cam asta e tot ce îmi vine la prima strigare în minte referitor la acest loc de pe Pămînt. Pare că nici nu ai la ce să te aştepți de la o țară ai cărei locuitori nu prea dau dovadă, iată, că debordează de imaginație. Dar poate că nu sînt eu prea bine informat.
Atunci cînd vorbim despre istoria oamenilor avem perioada de “dinainte de Hristos” (sau “dinaintea erei noastre” pentru liberi-cugetători) şi cea de “după Hristos” (respectiv “era noastră”, pentru aceeaşi). Prima, o epocă condusă de zei păgîni şi populată de popoare barbare închinătoare la idoli de lut.
Păi să vedem. Ar fi mai întîi ziua cea mare: 1 iunie, sărbătoarea internațională a copiilor.
Şi chiar dacă ei nu sînt răzeşi de-ai lui Ştefan, nu înseamnă că sînt mai puțin vrednici a fi pomeniți de cronicarii vremurilor noastre. Astăzi este ziua de naştere a lui Iosif Sava, un “răzeş” ceva mai aparte.
Din titlu ar putea părea că finalul povestirii începute alaltăieri este unul trist. Însă nu e deloc aşa. În primul rînd pentru că santinelele fac asta mai mereu. Iar dacă se întîmplă să fie şi pentru o cauză bună, sacrificiul lor este cu atît mai de apreciat, iar deznodămîntul parcă nu mai e nici el chiar atît de negru. E şi cazul santinelei din povestea noastră.
Trebuia să vin cu o continuare la povestea ganglionului, ştiu, dar e duminică, iar duminica lumea merge la film. Mă opresc şi eu prin urmare la o poveste din lumea filmului. O poveste care a început ca un succes, dar care a continuat apoi, să spunem, mai degrabă nedecis.
