și totuși, viața nu e fum 1
Pentru că dacă ar fi, am putea cu toții trăi foarte bine doar cu fum. Ceea ce – o știm și noi foarte bine – nu e cazul. Iar dacă mai aveam vreunul dintre noi vreun dubiu, ar cam fi cazul să-l dăm focului.
Pentru că dacă ar fi, am putea cu toții trăi foarte bine doar cu fum. Ceea ce – o știm și noi foarte bine – nu e cazul. Iar dacă mai aveam vreunul dintre noi vreun dubiu, ar cam fi cazul să-l dăm focului.
Astăzi e sîmbătă, primăvara aproape că a sosit, cerul parcă e un pic mai albastru, iar aerul … Mergeam mai devreme pe un larg bulevard din marele oraș și inspiram la greu aerul compus din praf, fum de eșapament și ce-o mai fi încăput pe lîngă.
… parcă aerul devine un pic mai respirabil, iar lucrurile ceva-ceva mai clare. Scade numărul de fumători, anunță ziarele. Deocamdată în Statele Unite (şi probabil că şi în alte țări vestice care chiar se ocupă serios de problemă). Pe de o parte campaniile de informare, iar pe de alta restricțiile […]
Dragi, cititori,
Întrerupem pentru o zi şirul dezvăluirilor despre cancer pentru o ştire de maximă importanță pentru omenire. Se pare că o nouă specie este pe cale de dispariție. Şi nu vorbim aici despre vreo specie exotică precum găina cu coc sau şarpele cu pene. De fapt e mai degrabă o subspecie – chiar una foarte apropiată nouă – anume cea a beutorilor de tutun. Sau a purtătorilor de aură din fum albastru, vorba poetului. Sau, dacă vreți, a concitadinilor cu alimentare pulmonară hibridă – jumătate aer, jumătate fum (de țigară, normal, că doar e mai scump).
Fum maxim poate. Una dintre principalele explicații pentru internaționalul (şi iraționalul) succes al excentricului obicei al fumatului este – după mintea mea – abilitatea celor care îl practică de a fi simultan atît practicieni înverşunați, cît şi teoreticieni de forță. Abilitate care se pare că nu cunoaşte bariere de sex, vîrstă, educație, apartenență politică sau echipă de fotbal preferată.
Ultima dată cînd m-am luat (iar) de cvasi-omenescul obicei al fumatului, Daria B. mi-a aruncat o provocare prietenească: “Bine-bine, înțeleg că ai ceva împotriva tutunului, dar de fumul de tămîie ce părere ai, e mai sănătos?” (citat aproximativ din memorie). Bună întrebare – m-am gîndit imediat – stai să vezi că m-a prins! O fi ea tămîie, într-adevăr, dar tot fum scoate. Iar fumul e fum, oricum te-ai uita la el. Ca să cîştig timp i-am sugerat să facă singură un test cu ambele mirosuri, apoi m-am pus pe investigat. Cu promisiunea de a reveni cu un articol pe această temă.
Mult fum. Este noua compoziție a aerului din marile oraşe. După ce mii – dar ce zic eu mii, milioane! – de ani am respirat cuminți, alături de toate celelalte lighioane de pe fața pămîntului, un aer compus din doar două elemente, noi oamenii am decis că a venit timpul să facem o schimbare. Şi am mai adăgat unul, după cum ne-a dus pe noi capul.
Dansul a fost prima lui iubire. Prin dans a cunoscut-o pe cea care avea să-i fie soție pentru o viață, într-un exemplu de fidelitate rar întîlnit la Hollywood.
Am zis! Mă alătur celor trei curajoşi care s-au hotărît ieri să renunțe la ele. Dar pentru că eu nu fumez, nu pot să renunț decît, cel mult, la cele din capul meu. Drept pentru care voi lua o pauză în campania mea anti-fumat.
Dar nu, nu de fumul de la numeroasele şi interminabilele (parcă) incendii cu care ne umple în fiecare vară ecranele buletinelor de ştiri. Căci acelea, cu sau fără intervenția competentă a pompierilor, se sting oricum o dată cu încheierea sezonului. E vorba de un alt fum, mult mai insidios, mult mai persistent şi, drept urmare, mult mai periculos.
Întotdeauna va exista o cerere pentru lucrurile folosite, deoarece mereu vor fi oameni care vor găsi un uz pentru ceea ce vînd sau aruncă alții. Există maşini la mîna a doua, mobilă la mîna a doua, biciclete la mîna a doua, ba chiar şi – chiar dacă unii le-ar considera obiecte prea personale pentru o asemenea ipostază – haine la mîna a doua. Aceasta din urmă e valabilă mai ales pentru România, însă la ce te-ai putea aştepta de la o țară de mîna a doua, ca cea în care am fost anunțați de curînd că ne ducem zilele.
Azi e rîndul lor, al doamnelor care va să zică. Jumătățile noastre care, nefiind niciodată absolut sigure de acest lucru, au căutat dintodeauna orice prilej să ne demonstreze că ne sînt egale. Companiile de țigări au înțeles rapid acest lucru şi le-au dat o mînă absolut dezinteresată de ajutor. Au creat special pentru ele țigara ca simbol al feminității, armă cu care femeile au şi atacat teritoriul pînă atunci atît de masculin al tutunului.
Ar putea fi opera de artă a unui geniu neînțeles. Dar nu e.
E o banală fotografie a unui plămîn ciuruit de boală. În alb e zona de cancer, iar în negru e zona încărcată de fum. Mai exact fum de țigară.