Iarna e cam pe gătate, însă primăvara nu vrea încă să ni se arate. Şi nici soarele parcă nu se prea îndeamnă. Drept urmare noi continuăm să îl căutăm prin tot felul de beciuri. Pardon, solare, unde ne bulucim pentru privilegiul îndoielnic de a sta cîteva minute la lumina unor becuri. Pentru vitamina D, cică. Sau – chipurile – pentru că ne fac pielea mai frumoasă şi mai sănătoasă.
Dame Elizabeth Rosemond Taylor pe numele ei. Sau Liz, pentru apropiați. Nu se poate plînge că nu a avut o viață cît se poate de plină (ca să nu zic de-a dreptul excentrică).
Că tocmai vorbirăm despre mîncare, plastic şi copii. Se pare că se mai ridică dintre noi tinere vlăstare care, sub o îndrumare atentă, au şansa să afle ce e aceea o ciorbă “ca la mama acasă”. Sau ca la tata, după caz.
Îmi amintesc uneori de orele de chimie organică în care învățam ce mari beneficii pentru omenire a adus descoperirea şi producerea pe scară largă a materialelor plastice. Nici nu bănuiam eu pe atunci cîtă dreptate aveau profesorii mei. De fapt cred că astăzi ar fi ei înşişi uimiți de calitățile lor de vizionari.
În lumea reală datorită valului de revolte populare care a cuprins întregul Orient Mijlociu. Un fenomen despre care toată lumea ştie cu precizie cînd a început, dar despre care nu are nici cea mai mică idee cînd se va termina. Şi, mai ales, cu ce consecințe. Cît despre lumea virtuală? Ce se poate întîmpla atît de dramatic în ciberspațiu încît să-l zguduie din etericele lui temelii?
Asta ar fi rețeta cubaneză de viață lungă, după chiar spusele cubanezilor. De fapt în loc de voie bună ei – sau ele, mai exact, că e vorba mai ales despre doamne – menționează sexul, dar nu am mai pus asta în titlu pentru că deja am probleme cu cenzura. Cu o speranță de viață la naştere care îi face să crape de invidie pe supuşii unchiului Sam, cubanezii îşi văd nestingheriți de revoluție pe mica lor insulă aflată la doar o zvîrlitură de băț de “visul american”.
Sexul vinde, după cum am observat din nou atît din volumul de acccesări, cît şi din numărul şi calitatea comentariilor primite – de remarcat, în special de la doamne – la articolul anterior. Să revenim aşadar asupra subiectului. De astă dată însă pentru a vedea şi jumătatea plină a paharului, pe care eventual să o şi savurăm.
Cel puțin asta a aflat la un moment dat America de la simpaticul ei preşedinte – William Jefferson Clinton pe numele lui. Şi chiar dacă mai apoi lucrurile au fost clarificate (ce ți-e şi cu semantica asta), prima impresie a rămas adînc întipărită în mintea celor care au închis televizorul mai devreme. Şi care au ajuns – urmînd o logică simplă – la concluzia că dacă sexul oral nu e sex, atunci nici cei care îl practică nu sînt expuşi riscului de a se alege cu vreo boală cu transmitere sexuală.
Sau cel puțin îşi face curaj. Asta dacă e să ne luăm după inițiativa legislativă care tocmai se anunță. Însă e o mică problemă. Dacă anunțul ar fi fost făcut într-o țară normală aş fi fost primul care să îl semnalez. Şi totodată primul care să mă bucur.
Cancerul este, fără îndoială, o boală cumplită. În primul rînd prin complexitatea afecțiunilor pe care le numim generic “cancer”, lucru care explică şi dificultatea de a le diagnostica şi trata, ceea ce are drept consecință finală ratele de vindecare aflate încă departe de ce ne-am dori. Iar mai apoi prin impactul psihologic devastator pe care îl are cuvîntul “cancer” atît la nivel individual, cît şi în subconştientul colectiv.
Tocmai am aflat. Se pare că, la fel precum Ana are mere, Coca-Cola are mi-mi. Sau, mai exact, 2-Mi si 4-Mi. Nu se ştie exact cînd şi cum s-a pricopsit cu ele, însă ambele sînt cancerigene. Şi, chiar dacă sînt indispensabile în obținerea inspiratei culori caramel a celebrei băuturi, se pare că firma producătoare va trebui să renunțe la ele.
Ecuador este o țară din America de Sud situată pe o linie imaginară a planetei noastre numită – surpriză! – Ecuator. Şi cam asta e tot ce îmi vine la prima strigare în minte referitor la acest loc de pe Pămînt. Pare că nici nu ai la ce să te aştepți de la o țară ai cărei locuitori nu prea dau dovadă, iată, că debordează de imaginație. Dar poate că nu sînt eu prea bine informat.
Atunci cînd vorbim despre istoria oamenilor avem perioada de “dinainte de Hristos” (sau “dinaintea erei noastre” pentru liberi-cugetători) şi cea de “după Hristos” (respectiv “era noastră”, pentru aceeaşi). Prima, o epocă condusă de zei păgîni şi populată de popoare barbare închinătoare la idoli de lut.
Păi să vedem. Ar fi mai întîi ziua cea mare: 1 iunie, sărbătoarea internațională a copiilor.
Şi chiar dacă ei nu sînt răzeşi de-ai lui Ştefan, nu înseamnă că sînt mai puțin vrednici a fi pomeniți de cronicarii vremurilor noastre. Astăzi este ziua de naştere a lui Iosif Sava, un “răzeş” ceva mai aparte.
Din titlu ar putea părea că finalul povestirii începute alaltăieri este unul trist. Însă nu e deloc aşa. În primul rînd pentru că santinelele fac asta mai mereu. Iar dacă se întîmplă să fie şi pentru o cauză bună, sacrificiul lor este cu atît mai de apreciat, iar deznodămîntul parcă nu mai e nici el chiar atît de negru. E şi cazul santinelei din povestea noastră.
Trebuia să vin cu o continuare la povestea ganglionului, ştiu, dar e duminică, iar duminica lumea merge la film. Mă opresc şi eu prin urmare la o poveste din lumea filmului. O poveste care a început ca un succes, dar care a continuat apoi, să spunem, mai degrabă nedecis.
Probabil că prima imagine care ne vine în minte atunci cînd rostim cuvîntul “santinelă” este aceea a unui soldat înarmat pînă în dinți, gata să apere cu prețul vieții ceea ce a primit în consemn. Fie ea o clădire, o instituție sau o țară. Chiar dacă pare greu de crezut, lucrurile se petrec oarecum similar şi în corpul nostru, care este în permanență ținta a tot felul de atacuri, atît din exterior, cît şi din interiorul său.
Dar nu pentru vreo renumită casă de modă. Sau pentru cea mai în vogă companie de telefonie mobilă a momentului. Sau pentru cine ştie ce nou parfum (care să-i poarte eventual numele). Nu că nu ar putea-o face, dacă şi-ar propune, pentru oricare dintre cele de mai sus. Ba chiar foarte lesne, aş spune.
Dacă le aveți pregătite, puteți să vă aşezați comod pe o canapea ca să vizionați filmul. Am găsit linkul într-un comentariu care aterizase inițial în spam (akismet, drăguțul), dar pe care l-am readus apoi cu doar un clic pe calea cea bună (profit de ocazie şi îi mulțumesc celui care mi l-a trimis).
