Gheţarii care se topesc emit în aer şi oceane poluanţi care cauzează cancer, spun cercetătorii. Nu zău? spun eu. Substanţele chimice intră apoi în mâncare şi ajung în corpurile oamenilor declanşând tumori, boli de inimă şi sterilitate. Ca să vezi ce ditamai descoperire!
Să mor? Imposibil … E primul gînd – după cum ne confirmă şi David – care îi trece prin minte oricui la aflarea unui diagnostic de boală incurabilă. Gînd cu care începe – după cum ne arată Elisabeth Kübler-Ross în celebrul model care îi poartă numele – faza de negare. “Cînd încercăm să ne imaginăm propria moarte, mintea noastră se răscoală”, ne spune acelaşi David, după care îl lasă pe Tolstoi să ne propună tuturor o descriere a sentimentelor, printr-un pasaj din “Moartea lui Ivan Ilici”:
Azi ridic – cu plăcere, că tot m-a provocat – leapşa aruncată de Gabi şi zic după cum urmează:
“Cînd am aflat că am o tumoră pe creier, am descoperit, peste noapte, o lume care îmi părea, doar, cunoscută, însă despre care ştiam, de fapt, foarte puține lucruri – lumea pacienților.” Aşa îşi începe David povestea propriei transformări din medic în pacient.
Pentru toți cei care la citirea poveştii lui Stephen au clătinat sceptic din cap “da, un caz interesant, însă e doar excepția care confirmă regula”, revin cu argumente susținute de date ştiințifice solide. Medicină bazată pe dovezi, carevasăzică. Într-un studiu clinic fără precedent în oncologie desfăşurat la Universitatea California din San Francisco şi publicat în 2005, un număr de 93 de bărbați cu diagnostic – confirmat prin biopsie – de cancer de prostată în stadiu incipient au ales să nu facă operația chirurgicală.
Sammy Davis Jr. nu e chiar unul dintre numele care, atunci cînd e rostit, ne fac să tresărim. Cel puțin nu pe noi, cei de prin România (sau poate că e doar o impresie de-a mea). Însă cu sau fără recunoaşterea mioritică, este dincolo de orice dispută faptul că juniorul – care ar fi împlinit astăzi 85 de ani – a avut o viață ca-n filme.
Uneori chiar înaintea cancerului în sine. Iar asta se întîmplă de cînd nu mai sîntem noi cei care facem matematica, ci e matematica cea care ne face pe noi. Imediat ce ne confruntăm cu un diagnostic serios (cum ar fi cel de cancer, de exemplu), prima noastră întrebare – aproape reflexă – este: “Doctore, cît mai am de trăit?” Ca şi cum omul nostru doctor ar avea vreo putere să decidă ceva în acest sens.
Dacă ieri a fost duminică şi ne-am ținut de vorbe şi de aduceri aminte, e timpul să reluăm firul cărții noastre pentru a vedea ce ne mai spune David. Păi azi ne spune un lucru ştiut şi acceptat deja de cîțiva ani buni în rîndul comunității medicale. Anume că aceleaşi forme de cancer care au năpădit în ultimele decenii occidentul – cu deosebire cancerul de sîn, cancerul de colon şi cancerul de prostată – sînt mult mai rar întîlnite în Asia. Cam de şapte pînă la şaizeci de ori mai rar.
Dacă o asemenea lume perfectă ar fi existat, el ne-ar fi fost cu siguranță împărat. Dar pentru că – nu-i aşa? – sîntem încă departe de asta, a creat el una din culori aruncate cu îndemînare şi pasiune pe hîrtie.
Astăzi e o zi pe care an de an o aşteptăm cu toții – copii mai mici sau mai mari – cu înfrigurare (la propriu şi la figurat). Mai cuminți decît de obicei, ne lustruim cu grijă peste zi ghetele ca să nu ne facem de rîs noaptea, cînd vine moşul să ni le umple cu daruri.
Aşa a devenit cunoscut unei lumi întregi atunci cînd, în admirația lor pentru felul în care a revenit după un diagnostic de leucemie pentru care a primit şanse de supraviețuire de 1/10, Placido Domingo şi Luciano Pavarotti au decis să-l “reintroducă” în lumea operei.
Păi să-i dăm cuvîntul, ca să se prezinte singur: “Am cancer. Am fost diagnosticat pentru prima dată ca având această boală acum cincisprezece ani. Am primit tratamentul convențional, iar cancerul a dat înapoi la început, după care a revenit. Ca urmare, m-am hotărât să aflu cât mai multe lucruri cu putință despre această boală, pentru a-mi ajuta trupul să se apere singur împotriva ei.
În vremuri de liceu am cochetat şi eu – ca orice tînăr copil aflat la vîrsta marilor descoperiri – cu poezia. Atunci l-am descoperit pe Marin Sorescu, cel care a fost – pentru o bună bucată de timp şi pentru mine cel puțin – Poetul. Şi tot aşa cum el spunea că muzica italiană este singura care merită ascultată, la fel credeam şi eu că poezia lui era singura care merita să fie citită. Prin comparație cu el, Nichita Stănescu mi se părea abscons şi (uneori) prețios, iar poezia lui – sau cea mai mare parte a ei – de-a dreptul eliptică de sens.
Au trecut deja 6 luni de cînd vorbim pe acest blog despre cancer. Iar conform principiului că întotdeauna e mai bine să previi decît să vindeci, am abordat cu precădere subiecte legate de prevenția cancerului. Anume: cum să ne alimentăm corect, ce să mîncăm şi ce să bem (şi, mai ales, ce nu), cum să ne protejăm de soare, cum să nu fumăm. Am reluat unele dintre teme, uneori obsesiv, pînă la punctul de a-mi atrage reacții vehemente din partea unora (“ce-ai, domnule, cu fumătorii?”).
O zi națională care a ajuns din păcate să semnifice prea puțin pentru un neam încăput pe mîinile unei conduceri – în cel mai bun caz – haotice. Dar şi – pentru noi cei puțini care ne întîlnim pe acest blog – ziua în care marcăm prima jumătate de an de activitate. O zi în care nu pot să nu mă gîndesc la poporul meu ca la un bolnav tot mai slăbit din cauza unui cancer tot mai agresiv.
