Trecem împreună prima cumpănă dintre ani, prima de cînd ne întîlnim pe acest blog.
Şi ce urare mai bună aş putea să vă fac, tuturor celor care ajungeți pe aici, decît:
La mulți, la cît mai mulți ani!!
Trecem împreună prima cumpănă dintre ani, prima de cînd ne întîlnim pe acest blog.
Şi ce urare mai bună aş putea să vă fac, tuturor celor care ajungeți pe aici, decît:
La mulți, la cît mai mulți ani!!
“Cancerul zace în fiecare dintre noi, inactiv, dormitând în stare latentă. Ca toate organismele vii, corpul nostru produce tot timpul celule cu deficiențe. Aşa se formează tumorile. În acelaşi timp, însă, corpul nostru este echipat şi cu un mare număr de mecanisme care detectează celulele de acest tip şi, într-un fel, le ține în frâu. În Occident, o persoană din patru va muri de cancer, dar trei din patru vor reuşi să scape. Mecanismele lor de apărare vor rezista atacului şi moartea respectivelor persoane se va produce din alte cauze.”
Să ne întoarcem puțin la povestea superşoarecelui şi a neamului său rezistent la cancer. După ce a fost la un moment dat plecat din laborator pentru cîteva luni, profesorul Zheng Cui – autorul experimentului – a avut la întoarcere neplăcuta surpriză ca, după obişnuita injectare cu celule canceroase, toți şoarecii lui – chipurile super-rezistenți – să dezvolte cancer. După inițiala dezamăgire (era prea frumos ca să fie şi adevărat!), a decis totuşi după cîteva zile să se întoarcă în laborator pentru a le urmări evoluția. Cu mare surprindere a constatat că toți şoarecii erau cît se poate de vii, sănătoşi şi bine-mersi, iar toate ascitele lor canceroase dispăruseră.
Care era explicația? Una extrem de simplă: ca orice ființă vie, şoarecii îmbătrînesc şi ei. Fenomen în urma căruia şi capacitatea lor de apărare în fața bolii se diminuează. Însă, după cum ne-a arătat întîmplarea de mai sus, nu dispare complet. Chiar dacă se mobilizează mai greu, sistemul imunitar al unui organism mai în vîrstă poate reversa cu succes chiar şi un cancer constituit.
Acesta a fost dealtfel primul model experimental reproductibil care să ateste fenomenul de regresie spontană a cancerului. Care poate explica fără dubii numeroasele cazuri de vindecare spontană menționate în literatura medicală.
Iar substratul acestui mecanism? Ei bine, acesta poate fi observat la microscop şi este reprezentat de activitatea unui set aparte de celule albe numite “celule natural ucigaşe” (în limba engleză: natural killer (NK) cells). Aceste celule patrulează non-stop prin corpul nostru şi identifică eventualii agresori (bacterii, virusuri sau celule canceroase), pe care îi izolează şi îi distrug imediat.
Oricît ar părea de incredibil sau de înspăimîntător, corpul nostru este adevărat un cîmp de luptă. Pe care armate întregi de celule care ne vor răul (bacterii, virusuri sau celule maligne) se confruntă în permanență cu alte armate de celule – de astă dată bune – care încearcă prin toate mijloacele să ne apere.
În fiecare dintre noi se dă încontinuu o luptă. Iar fiecare bătălie cîştigată înseamnă viață.
(citatul este reprodus din cartea “Anticancer – Învinge prin mijloace naturale” a lui David Servan-Schreiber)
Cuvinte fireşti adresate de către orice pacient de pe lumea asta medicului care l-a făcut bine. Cuvinte care apar însă într-o cu totul altă lumină atunci cînd sînt rostite de un pacient aflat pe patul de moarte.
Joe era un tînăr ca oricare altul. De fapt nu chiar, avînd în vedere trecutul lui marcat de alcoolism, droguri şi violență. David l-a cunoscut ca pacient al spitalului în care lucra, în plin acces de furie provocată de primirea diagnosticului de tumoră cerebrală (coincidență notabilă, aceeaşi boală de care avea să sufere la un moment dat şi David).
După ce inițial l-a privit cu suspiciune pe medicul psihiatru (David) venit să-l trateze (ce mai e de tratat la un cancer aflat în ultimul stadiu?), Joe a început să se destăinuie. Nu prea avea cu ce să se laude, e adevărat. Un tată alcoolic şi o mamă absentă emoțional. Lipsit de prieteni, chiar şi tovarăşii de chefuri îi întorseseră în cele din urmă spatele. Era teribil de singur, după cum ne spune chiar David.
Ani de zile nu fusese în stare să aibă o slujbă stabilă. Nu vorbea deloc cu părinții şi îşi petrecea zilele uitîndu-se la televizor. Nimeni nu părea să-i simtă lipsa, iar moartea iminentă îl punea în situația – intolerabilă pentru el – de a părăsi această lume fără să fi făcut nimic util în viață.
David l-a întrebat dacă ar putea face ceva folositor pentru cineva, în scurtul timp care îi mai rămînea la dispoziție.
“E o biserică pe lângă casa unde locuiesc. Cred că aş putea face ceva pentru ei. Au nevoie de o instalație de aer condiționat. Ştiu cum să fac asta.”, a fost răspunsul lui Joe.
Preotul a fost încîntat de ofertă. Enoriaşii i-au răsplătit eforturile cu cîte o cafea, cu cîte o gustare şi – poate cele mai important – cu cîte o vorbă bună. Pentru prima dată în viața lui Joe se simțea o persoană importantă, iar cînd vorbea despre asta avea ochii în lacrimi.
Într-o zi Joe nu s-a mai putut duce la lucru. Chemat de oncologul care îl trata, David a găsit în rezerva de spital un om senin şi împăcat cu sine.
Un om ale cărui ultime cuvinte, murmurate cu greu la urechea lui David, au fost:
“Dumnezeu să te binecuvânteze, căci mi-ai salvat viața.”
“Pentru construcție (un avion solar, nota mea), am mers la fabricanții de avioane cu specificațiile noastre şi ei au spus că e imposibil; de aceea am abordat un constructor naval – şi pentru că acesta nu ştia că e imposibil, ne-a ajutat.”
Sînt cuvintele doctorului Bertrand Piccard, membru al celebrei familii elvețiene care – în balon sau în batiscaf – a străbătut pămîntul în lung şi în lat, dar şi în adînc şi în înalt. Urmînd tradiția familiei de a sfida imposibilul, doctorul Piccard a construit un avion solar care a zburat non-stop timp de mai bine de 24 de ore. Asta şi – înainte de toate - pentru că cei care au construit acel avion habar nu aveau că ceea ce le cerea el nu se putea face (conform chiar opiniei specialiştilor în domeniu).
A fost poate şansa noastră de a ajunge la un moment dat să zburăm ceva mai ecologic, fără să mai ardem combustibili fosili (care oricum sînt cam pe terminate).
Tot la fel precum am avut o şansă incredibilă de a înțelege mai bine mecanismele de luptă ale corpului uman împotriva cancerului. Asta datorită faptului că profesorul care a dat peste superşoarece nu ştia nimic despre imunologie, după cum a remarcat un distins imunolog într-o scrisoare adresată ulterior acestuia: “Trebuie să fim recunoscători faptului că nu sînteți un imunolog. Alminteri, ați fi aruncat cu siguranță acest şoarece, fără ezitare.”
La care primul ar fi replicat: “Trebuie doar să fim recunoscători faptului că Natura nu a studiat niciodată tratatele noastre de specialitate!”
Vorba lui, natura nu ştie carte, însă ce le mai potriveşte!
Astăzi este ziua numelui pentru toți cei pe care îi cheamă Ştefana sau Ştefan.
Sînt copiii, părinții, frații şi surorile noastre. Dar şi prietenii, colegii sau (doar) cunoscuții noştri.
Unii au plecat între timp dintre noi, în timp ce alții au apărut pentru a le lua locul.
Pentru toți aceştia – aflați astăzi lîngă noi sau prezenți doar în amintire, de ziua numelui lor, un gînd bun.
Pe drumul înțelegerii şi acceptării condiției sale de bolnav de cancer, David ne mai spune o poveste care pentru el a avut o semnificație deosebită şi care l-a ajutat să se înțeleagă mai bine pe el însuşi.
Este vorba despre un fragment din “Stăpîn şi om” a lui Lev Tolstoi, pe care îl voi reda în chiar cuvintele lui David (cu grafia din textul original):
“În aceasta din urmă, stăpânul este întruchipat de un moşier obsedat de propriile sale interese. Tolstoi ne relatează povestea transformării sale. Hotărât să încheie o învoială pentru care se târguise îndelung, doar pentru a obține, în final, o nimica toată, stăpânul pleacă de acasă cu sania, la căderea nopții, în ciuda vremii ce se arăta amenințătoare. Împreună cu servitorul său, Nikita, se rătăceşte în mijlocul viscolului. Atunci când îşi dă seama că acea noapte ar putea fi şi ultima din viața sa, perspectiva din care priveşte lucrurile se schimbă radical. Se culcă pe trupul degerat al servitorului său într-un gest final, însă dătător de viață, pentru a-l proteja cu căldura propriului său corp. Moare, dar reuşeşte să-l salveze pe Nikita. Tolstoi ne descrie modul în care, o dată cu această dăruire de sine, vicleanul om de afaceri este atins de un sentiment de grație divină pe care nu îl mai trăise niciodată înainte. Pentru prima dată, stăpânul trăieşte viața la timpul prezent. Pe măsură ce frigul îl cuprinde din ce în ce mai mult, el se simte unul şi aceeaşi ființă cu Nikita. Propria sa moarte, deja nu mai contează, deoarece Nikita trăieşte. Dincolo de egoismul său, el descoperă un adevăr ce reuşeşte să ajungă până la esența profundă a vieții, iar în momentul morții el ajunge să vadă lumina – o lumină albă şi puternică, la sfârşitul unui tunel întunecos.”
O poveste din care cu siguranță avem de învățat cu toții. În primul rînd, la fel cum a făcut-o David, să ne cunoaştem mai bine pe noi înşine.
(fragmentul este reprodus din cartea lui David Servan-Schreiber: “Anticancer. Învinge prin mijloace naturale”)
De la mine cît se poate, de la Moşul cîte-ncape!
Crăciun fericit!
Astă seară îl aşteptăm cu toții, cu mic cu mare, pe Moş Crăciun.
Cei mai mulți dintre noi îşi doresc să primească de la el un cadou, ceva, oricît de mic.
Alții s-ar mulțumi doar cu puțină sănătate.
Bună seara la Moş Ajun!
Că tot e la modă verdele zilele astea.
Energie “verde”, mîncare “verde” (nu crudă, ci doar ecologică), ba chiar şi politicieni “verzi” (mai puțini spre deloc pe la noi, mai mult pe la ei). Nu mai spun de celebrii omuleți verzi de pe alte planete care ne mai vizitează cînd şi cînd (tot mai rar se pare în ultima vreme, s-or fi săturat/plictisit şi ei de noi, oare?).
În sfîrşit, într-o lume din ce în ce mai verde (fie şi numai la modul aspirațional) cum putea tocmai medicina să rămînă colorată (doar) în alb? Drept pentru care a început şi ea – deocamdată ceva mai timid, e-adevărat – să poarte pe la mînecile şi poalele halatului un pic de verde. Cam 20% din întindere, pentru moment. Căci cam atît se pare că e proporția de truditori pe ogorul unchiului Sam (cunoscut oficial şi sub numele de Statele Unite ale Americii) care aleg mai nou să se trateze de felurite boale folosind principiile medicinei tradiționale chineze.
Hmmm! Carevasăzică unul din cinci americani apelează la ierburi şi licori pentru a se menține în formă. Nu e rău deloc pentru un popor care a inventat, printre altele, numai lucruri bune (citez din memorie doar cîteva dintre ele, cu scuze pentru omisiunile absolut involuntare): coca/pepsi-cola, mcdonalds, kfc, fanta, sprite, dunkin donuts, pringles şi mă opresc, că nu am destui mega/giga/tera biți la dispoziție ca să le înşir pe toate. Un popor pentru care orice medic cît de cît competent nu scrie niciodată o rețetă pentru mai puțin de cinci medicamente (aici recunosc că am speculat puțin, dar nu cred că sînt prea departe de adevăr).
Faptul este cu atît mai demn de luat în seamă cu cît peste ocean coana Europa vrea să scoată de la sertar un document pritocit pe ascuns (şi savant botezat “Codex Alimentarius”) cu care să ne poată număra fiecare dumicat pe care îl ducem la gură. Nu sînt neapărat un fan al unchiului, însă la faza asta îl prefer fără nici un dubiu coanei mari.
Poate că astfel ne putem alege, pe lîngă energie şi politicieni, cu o medicină cît mai verde cu putință.
(articol “brodat” pe seama unei ştiri furnizate de agenția – normal – chineză Xinhua)