E o frenezie fără precedent în țara noastră. Toți vor să ne bage mîna în buzunar. Şi nu, nu e vorba de mărunții hoți de buzunare de prin autobuze şi tramvaie. Ăia sînt başca. E vorba de Măria-Sa, Statul Român. Mai exact, de Guvernul României, prin tentaculele sale obeze numite şi ministere, încărcate de ventuze paralizante botezate agenții.
Dacă dăm o căutare pe internet pentru “cancer”, prietenul google ne oferă instant milioane de pagini din care să alegem. Problema e că nu putem să le citim pe toate.
Atunci, cum alegem? Timpul nu e de partea noastră.
Ce poate fi mai inofensiv decît nişte banale floricele de porumb? (…)
Nici floricelele nu mai sînt ce erau odată (şi nu sînt nici de departe singurul exemplu). Acum le zicem popcorn, vin gata ambalate la pungă şi se prepară ca atare la cuptorul cu microunde.
Luna asta, în urmă cu doar cîteva zile, tatăl meu ar fi trebuit să-şi serbeze ziua de naştere.
Dacă nu s-ar fi îmbolnăvit de o formă de cancer numită mielom multiplu.
Aşa cum spuneam într-o postare anterioară, un diagnostic de certitudine în cancer se poate stabili doar pe proba de biopsie, prin examen anatomopatologic. (…) Apoi, bineînțeles, biopsia trebuie interpretată de către medicul anatomopatolog. Iar aici intervine întrebarea cea mai importantă pentru noi în acest moment: cum găsim un anatomopatolog bun?
Vorbeam deunăzi despre stadiile prin care trece un bolnav de cancer. Despre cum, atunci cînd auzim acest diagnostic, prima reacție pe care o avem e cea de neîncredere, ba chiar de negare. Nu e adevărat ce mi se întîmplă, nu se poate ca eu să am cancer.
Nu cred să existe vreun om pentru care cuvintele “Ai cancer” să nu reprezinte un adevărat şoc. Iar dacă există, eu unul nu l-am cunoscut. De multe ori amînăm să mergem la doctor – chiar dacă nu ne simțim bine – şi întreținem în noi copilăreasca speranță că, dacă ignorăm boala, aceasta se va hotărî la un moment dat să ne ignore şi ea.
Într-o seară molcomă de toamnă acum mai bine de 70 de ani, un regizor de excepție băga America în sperieți cu o emisiune de radio în care anunța nici mai mult nici mai puțin decît invazia Pămîntului de către marțieni. (…) Ieri, într-o frumoasă zi de mai, am fost, fără voia mea (şi păstrînd desigur proporțiile), protagonistul unui episod similar. Anume, am postat un articol în care încercam să-mi imaginez, în cuvinte simple, ce simte cineva atunci cînd află că e bolnav de cancer.
Nimic nu e mai înfricoşător decît o călătorie în necunoscut, sau o privire care scrutează întunericul. Elisabeth Kübler-Ross ne spune la ce trebuie să se aştepte cineva care a fost diagnosticat cu cancer. Sînt cinci stadii ale durerii, care formează aşa-numitul model Kübler-Ross:
“Am avut cancer. Mi s-a dat diagnosticul acesta pentru prima dată acum 15 ani. Mi s-a aplicat tratamentul obişnuit şi am făcut cancerul să dea înapoi, însă doar pentru a recidiva apoi, mai tîrziu. Apoi am decis să aflu tot ce îmi stătea în putință, pentru a-mi ajuta corpul să se apere împotriva bolii prin mijloacele proprii. Se împlinesc deja şapte de cînd trăiesc, după ce am învins boala.
De fapt, mesajul era foarte simplu: ca să învingi cancerul, trebuie mai întîi să-l înțelegi; altfel, intri într-o luptă inegală, cu puține şanse de cîştig. Am înțeles asta pentru că, doar un raft mai sus, am găsit o altă carte, scrisă de David Servan-Schreiber (tot medic, psihiatru de specialitate) care a învins cancerul nu doar o dată, ci de două ori.
Pentru că l-a înțeles!
Ieri am pornit, cu speranța că fac ceva util, acest proiect dedicat celor dintre noi atinşi de cancer. Iar pentru că era ziua copiilor, am vorbit despre ei. În special despre copiii bolnavi de cancer.
1 iunie, ziua în care toți copiii ar trebui să fie fericiți. Sînt însă şi copii pentru care ziua lor vine în fiecare an mai devreme. Copii care, fără să înțeleagă de ce, descoperă deodată că sînt diferiți de prietenii lor de joacă.
Chloe şi Colin sînt amîndoi răsfățați de soartă. Pînă cînd o floare …
