Închei mica epopee de început de secol 21 cu cîteva runde dintr-un adevărat turnir al ideilor pe care cei doi aprigi și ireconciliabili oponenți le-au schimbat cu această ocazie. “McDonald’s nu se potrivește cu brandul de sănătate și bunăstare din Loma Linda” spune doctorul Wayne Dysinger, șeful catedrei de medicină preventivă a facultății de medicină.
Da, da, ați înțeles bine. Asta pentru că, foarte probabil, bătrînul Mac va fi trebui să le vorbească cetățenilor ruși pe limba lor. Mai exact, să le spună acestora de-a fir a păr ce conțin produsele pe care el le comercializează drept mîncare.
Faptul că marketingul e considerat o știință nu îi împiedică deloc pe cei care îl slujesc ca, în căutarea succesului, să recurgă la practici care țin mai degrabă de religie. Astfel, una dintre metodele folosite pentru construirea unui brand de succes – fie el un produs sau chiar o companie – este crearea în jurul acestuia a unui mit.
China este – și asta nu mai e demult un secret – cel mai mare exportator. De (aproape) orice. Supranumită “fabrica lumii”, dar și situată – cel puțin pentru chinezi – în mijlocul lumii (Zhong guo, numele în limba chineză al Chinei înseamnă “Imperiul de mijloc”), China și-a arătat deja cu vîrf și îndesat abilitatea de a inventa, copia și apoi fabrica de toate.
Tuturor celor pasionați de povești nemuritoare, căutători neobosiți ai secretului tinereții fără bătrînețe și ai vieții fără de moarte, vă zic: ziua cea mare se apropie. De fapt, s-ar putea să fi și trecut.
Nu mi-a venit să cred prima dată cînd am citit știrea. Am revenit apoi de cîteva ori asupra ei și tot nu am înțeles cum de e posibil așa ceva. O citesc acum din nou și mintea mea refuză să priceapă. O tînără de 17 ani pe nume Stacey Irvine din Marea Britanie a trăit timp de 15 ani hrănindu-se doar cu nuggets (bucățele) de pui de la fast-food.
Revin la povestea asaltului McDonald’s asupra micii comunități din Loma Linda. Care comunitate, cu ideile ei fixe despre ce înseamnă o viață sănătoasă, nu vrea decît să fie lăsată în pace. Pentru că, desuete sau nu, aceste concepții i-au adus micului oraș californian (circa 21.000 de suflete) un nesperat loc în clubul extrem de select al așa-numitelor “zone albastre”.
După ce a fost nevoit să plece cu coada între picioare din Bolivia, McDonald’s se mai împiedică o dată rușinos, de data asta chiar în bătătura proprie. Loma Linda este un orășel din California, Statele Unite, al cărui nume în spaniolă înseamnă chiar “Colina frumoasă”. Se pare însă că nu numai frumoasă, ci și sănătoasă, devreme ce locuitorii ei – o comunitate adventistă – țin la (cel mai) mare preț sănătatea lor.
Ne grăbim. Ne grăbim din ce în ce mai mult. Şi din ce în ce mai mulți. Construim autostrăzi tot mai largi şi fabricăm maşini din ce în ce mai puternice. Cu care ne mişcăm (uneori doar în jurul cozii) din ce în ce mai repede.
După ce am pseudo-sărbătorit ziua de naştere a lui papa McDonalds şi ne-am întristat de-a binelea la auzul veştii că pastilele nu ne ajută să slăbim, să revenim la lucrurile simple.
Dar care s-a dovedit – cel puțin pentru ei, cei care au venit cu ideea – una deosebit de fastă. Nimic nu anunța, în data de 15 aprilie 1955, ceea ce avea să urmeze. Un concept simplu: mîncare simplă, pregătită rapid şi mîncată şi mai rapid (asta ca să nu zic hăpăită). O adevărată binecuvîntare – cum probabil au gîndit cei mai mulți la vremea respectivă – pentru o omenire prinsă într-o goană din ce în ce mai amețitoare.
Că tot e la modă verdele zilele astea. Energie “verde”, mîncare “verde” (nu crudă, ci doar ecologică), ba chiar şi politicieni “verzi” (mai puțini spre deloc pe la noi, mai mult pe la ei). Nu mai spun de celebrii omuleți verzi de pe alte planete care ne mai vizitează cînd şi cînd (tot mai rar se pare în ultima vreme, s-or fi săturat/plictisit şi ei de noi, oare?).
Pentru că e duminică şi pentru că noaptea s-a lungit brusc (că doar ce trecurăm la ora de iarnă), alterînd considerabil curgerea armonioasă a fluidelor neuro-transmițătoare prin sinapsele prinse – iarăşi – pe picior greşit … Dar şi pentru că amicul Daniel m-a cadorisit transcontinental cu un comentariu care vine ca o mănuşă absurdă peste secrețiile mele neuronale recente …
Ciudate animale mai sîntem şi noi, oamenii. Cum ştim noi să ne facem rău singuri, ba chiar cu bună ştiință (vezi alcoolul, tutunul, drogurile, dar şi băuturile răcoritoare sau omniprezentul fast-food). În plus, ne pricepem de minune să justificăm toate aceste “scăpări” cu frumoase şi bine alese cuvinte.
Fast-food. O noțiune atît de răspîndită, un cuvînt (sau mă rog, două) care a ajuns să fie înțeles de oameni de pe toată fața pămîntului, indiferent de sex, vîrstă, rasă, religie, educație sau echipă de fotbal preferată. Dacă cineva şi-ar (mai) propune într-o bună zi să creeze o (altă) limbă universală, probabil că ar fi una dintre primele intrări selectate pentru a-i alcătui dicționarul.
Că tot sîntem la capitolul plastic. Zilele astea e plin ecranul televizorului de reclame McDonalds pentru un produs numit Happy Meal. Care cică rămîne (sau revine) la un preț imbatabil. Nu ştiu ce e atît de extraordinar aici, că doar plasticul a fost întotdeauna ieftin. Ieftin şi, cel puțin aparent, etern.
După schnaps-ul de noapte-bună de ieri, e momentul pentru un mic dejun periculos de bun. Bun pentru papilele gustative, periculos pentru pancreas, inimă, ficat, colon, etc. Ale noastre, toate, nu ale lor. Căci ei îşi încasează frumuşel profitul şi se “regalează” apoi, mai mult ca sigur, prin tot felul de restaurante chic, cu un meniu, fără îndoială, mult mai soft.
Pentru că tot sîntem la prăjeli, să ne ocupăm puțin şi de cartofii prăjiți. Cunoscuți în mediile culinare americane sub numele de french fries. Este binecunoscut faptul că bucătăria franceză, parte a bucătăriei extinse din zona mediteraneană, se numără printre cele mai sănătoase din lume. Mărturie stau francezii înşişi, care se bucură de o incidență extrem de scăzută a îmbolnăvirilor de diabet, boli cardiovasculare, boli digestive şi cancer. A, şi de siluete de invidiat, desigur.
