“… lupta (sau, pe stil american, războiul) împotriva cancerului …”
“… eliminarea acestui flagel modern numit cancer…”
“… mobilizarea întregii omeniri pentru combaterea cancerului …”
“… cancerul poate (și va) fi (în cele din urmă) învins …”
Undeva înainte de această ultimă pauză de scris am fost la un “tîrg” de medicină alternativă. Acolo am participat la o prelegere în care cineva a vorbit despre boală în general şi despre cancer în particular. La sfîrşit i-am pus vorbitorului o întrebare voit provocatoare: “Ce este cancerul?”.
“OMS (Organizația Mondială a Sănătății) declară război cancerului”, citesc pe un site pe care mai adăst din cînd în cînd pentru cîte o lectură. Problema e că au mai făcut-o și alții, fără prea mare succes însă. Iar asta pentru că, pentru a cîștiga un război, trebuie să știi ce arme să iei cu tine cînd pleci la luptă (vorba ceea: “a plecat la război fără pușcă”).
Mărturisesc faptul că mesajul lui Daniel m-a luat prin surprindere. Am realizat brusc faptul că mă aşteptasem ca David să se eternizeze cumva, într-un fel de tinerețe fără bătrînețe şi viață fără de moarte. Pentru mine el devenise simbolul (mult prea) important al ideii că se poate lupta cu succes împotriva […]
“Salut și bine te-ai întors de la clacă. Să ne amintim de David Servan Schreiber, a cărui ultimă carte “Ne putem lua rămas bun de mai multe ori” am citit-o doar la câteva zile după moartea lui, în iulie. E o mărturie intensă, necesară, senină, chiar și optimistă. Dătătoare de […]
Povestea spusă de arcadia mă face să mai adăst cîteva clipe asupra subiectului, mai ales că ea ne prezintă, trăită la prima mînă, experiența unor abordări complet diferite ale bolii: una curajoasă, proactivă şi plină de încredere în sine, vizavi de o alta resemnată, defensivă şi lipsită din start de orice speranță. Se spune că atunci cînd războinicii spartani plecau la luptă primeau de la poporul rămas în cetate urarea de a se întoarce acasă sub scut (adică purtîndu-şi propriul scut, semn că au rămas viață şi că sînt sănătoşi).
Am pornit ieri de la un gînd extrem de concret şi am ajuns în cu totul altă parte. Ce voiam să spun e că medicina modernă tratează omul ca pe un mecanism alcătuit din piese care nu au nici o legătură una cu alta. Drept urmare ar fi suficient să repari componenta defectă pentru ca întreaga maşinărie să revină la o funcționare normală.
De fapt “este”, pentru că şi “băieții răi” sînt în cele din urmă doar unul. Ne-am obişnuit să vedem cancerul ca pe un grup de boli, care afectează cele mai diverse organe, în cele mai variate forme şi cu cele mai neaşteptate deznodăminte.
Et functio laesa. Sună savant? Poate, dar de fapt înseamnă doar “umflătură”, “roşeață”, “căldură” şi “durere”. Care au drept consecință o “funcție lezată”. Iar asta pe latineşte, o limbă care pe noi, vajnici urmaşi ai lui Traian (celălalt) n-ar trebui să ne sperie prea tare.
Sînt sigur că toți cei care am citit pe nerăsuflate incredibila poveste a superşoarecelui iute devorator de celule canceroase ne-am întrebat la un moment dat cu justificată mirare: bine frate, dar de ce numai el şi nu şi (toți) ceilalți confrați şoareci? Iar mai apoi (în barbă, dar cu firească invidie): şi în definitiv, monşer, ce are el şi nu am eu?
“Cancerul zace în fiecare dintre noi, inactiv, dormitând în stare latentă. Ca toate organismele vii, corpul nostru produce tot timpul celule cu deficiențe. Aşa se formează tumorile. În acelaşi timp, însă, corpul nostru este echipat şi cu un mare număr de mecanisme care detectează celulele de acest tip şi, într-un fel, le ține în frâu. În Occident, o persoană din patru va muri de cancer, dar trei din patru vor reuşi să scape. Mecanismele lor de apărare vor rezista atacului şi moartea respectivelor persoane se va produce din alte cauze.”
Cuvinte fireşti adresate de către orice pacient de pe lumea asta medicului care l-a făcut bine. Cuvinte care apar însă într-o cu totul altă lumină atunci cînd sînt rostite de un pacient aflat pe patul de moarte.
Pe drumul înțelegerii şi acceptării condiției sale de bolnav de cancer, David ne mai spune o poveste care pentru el a avut o semnificație deosebită şi care l-a ajutat să se înțeleagă mai bine pe el însuşi. Este vorba despre un fragment din “Stăpîn şi om” a lui Lev Tolstoi, pe care îl voi reda în chiar cuvintele lui David (cu grafia din textul original):
Nu facem nici un secret noi oamenii din faptul că nu prea ne înnebunim după şoareci. Iar pentru asta stau mărturie – fie şi numai – numeroasele mijloace pe care le-am creat pentru a-i ține cît de cît la respect (dacă la distanță nu prea reuşim). De exemplu, imediat ce rostim cuvîntul “cursă” (în sensul de “capcană”), completarea firească ce ne vine în instantaneu minte este “de şoareci”. Iar noțiunea de “otravă” ne poate duce cu gîndul la multe, însă prima conexiune pe care o facem involuntar este tot “de şoareci”
Precum nici o comunitate omenească nu poate funcționa fără de lege, tot aşa nici corpul omenesc nu poate trăi în afara ei. Dar dacă am duce mai departe această comparație şi am privi organismul nostru ca pe o comunitate formată din diferite celule, cum ar arăta cancerul? Ca să vă răspund voi trage iar cu ochiul la ce a scris despre asta David.
Să mor? Imposibil … E primul gînd – după cum ne confirmă şi David – care îi trece prin minte oricui la aflarea unui diagnostic de boală incurabilă. Gînd cu care începe – după cum ne arată Elisabeth Kübler-Ross în celebrul model care îi poartă numele – faza de negare. “Cînd încercăm să ne imaginăm propria moarte, mintea noastră se răscoală”, ne spune acelaşi David, după care îl lasă pe Tolstoi să ne propună tuturor o descriere a sentimentelor, printr-un pasaj din “Moartea lui Ivan Ilici”:
Azi ridic – cu plăcere, că tot m-a provocat – leapşa aruncată de Gabi şi zic după cum urmează:
“Cînd am aflat că am o tumoră pe creier, am descoperit, peste noapte, o lume care îmi părea, doar, cunoscută, însă despre care ştiam, de fapt, foarte puține lucruri – lumea pacienților.” Aşa îşi începe David povestea propriei transformări din medic în pacient.
Uneori chiar înaintea cancerului în sine. Iar asta se întîmplă de cînd nu mai sîntem noi cei care facem matematica, ci e matematica cea care ne face pe noi. Imediat ce ne confruntăm cu un diagnostic serios (cum ar fi cel de cancer, de exemplu), prima noastră întrebare – aproape reflexă – este: “Doctore, cît mai am de trăit?” Ca şi cum omul nostru doctor ar avea vreo putere să decidă ceva în acest sens.
Dacă ieri a fost duminică şi ne-am ținut de vorbe şi de aduceri aminte, e timpul să reluăm firul cărții noastre pentru a vedea ce ne mai spune David. Păi azi ne spune un lucru ştiut şi acceptat deja de cîțiva ani buni în rîndul comunității medicale. Anume că aceleaşi forme de cancer care au năpădit în ultimele decenii occidentul – cu deosebire cancerul de sîn, cancerul de colon şi cancerul de prostată – sînt mult mai rar întîlnite în Asia. Cam de şapte pînă la şaizeci de ori mai rar.
