Sîntem, noi oamenii, cam două treimi apă (ceva mai mult în copilărie, din ce în ce mai puțin pe măsură ce înaintăm în vîrstă). Ar trebui, așadar, să ne simțim în largul nostru în tot ce are legătură cu apa. Mai ales atunci cînd o bem pentru că, nu-i așa, astfel ne păstrăm integritatea.
Socoteala din tîrg nu se potrivește cu cea de-acasă, ne tot spun ăi bătrîni. Or fi știind ei ceva. Dar hai să vedem bunăoară cum se aplică povața asta într-o situație concretă și, pe deasupra, de mare interes pentru noi toți.
E ceea ce aud (prea) mulţi oameni loviţi de cancer de la doctorii lor. Chiar dacă doar ei, doctorii sînt cei care nu mai pot face nimic, sau mai exact medicina pe care o practică. Medicină care mai devreme sau mai tîrziu îi pune în poziţia (ba chiar îi obligă, mai exact) să spună acest lucru pacienţilor lor.
Nu, nu e acel Făt-frumos pe care îl ştim cu toţii din cărţile de poveşti. Nu. Mai nou călăreşte nu un cal alb, ci o Toyota full-option. Şi nu mai poartă un paloş de oţel, ci un dispozitiv electronic ultrasofisticat.
Interesantă digresiunea despre Ahile şi Ulise – veţi spune poate – dar ce are a face asta cu noi? Ei au fost eroi, noi sîntem nişte (bieţi) consumatori. Căci dacă ei sînt cei care au ridicat sabia împotriva Troiei, tot ce mai putem noi mînui este furtunul de la pompa de benzină, telecomanda de la televizor şi căruciorul de la supermarket. Nici minimul efort de a apăsa pe tastele unui computer nu ne mai e la îndemînă, de cînd cu tabletele astea.
Nu e chiar acelaşi lucru cu a alege între Scila şi Caribda. Dar nici floare la ureche … Ahile a fost un semizeu, rodul dragostei dintre un muritor şi o nemuritoare. Din preaiubire maica lui, zeiţa Thetis, a încercat să-l acopere şi pe el cu darul nemuririi. Şi aproape că a reuşit, mai puţin celebrul călcîi.
Un cocoşat hălăduie noaptea printr-un cimitir. Cineva îl întreabă din întuneric: – Ce ai în spate? – O cocoaşă. – Dă-mi-o mie!
Bei coca-cola zero? Atunci se prea poate să ai impresia că eşti, vorba reclamei-sufletul-comerțului, la dietă. Protejat(ă), carevasăzică, de maleficul zahăr. E doar o impresie. De fapt te afli în situația, inspirat descrisă de moşi-strămoşi, de “sărit din lac în puț”.
un meci obişnuit de tenis de cîmp durează în medie 2-3 ore (cel mai lung s-a încheiat însă după mai mult de 11 ore – mai exact 11 ore şi 15 minute)
c-aşa-i în tenis
în tenis meciul se termină doar cînd una dintre părți se declară învinsă
boala, departe de a fi ceva concret (care, culmea, să mai poarte şi un nume), e mai degrabă o absență
ea “apare” (sau, mai curînd, se manifestă) atunci cînd “ceva” nu e; cînd “ceva” lipseşte sau nu e de ajuns
boala e pentru sănătate ceea ce e întunericul pentru lumină
sînt bolnav, nu îmi e bine
vreau să mă ridic din boală şi nu ştiu cum
aş schimb ceva şi nu ştiu ce
şi totuşi e atît de uşor, atît de nespus (şi de nesperat) de uşor
tot ceea ce e nevoie pentru a mă vindeca e o simplă întoarcere în sănătate; nu trebuie să schimb nimic pentru că nu e nimic de schimbat
motto: “Am început să înțeleg cîte ceva din ceea ce ştiu.” – Nichita Stănescu
“Din vremuri imemoriale omul a căutat un mîntuitor; iar cînd nu caută un mîntuitor, caută un leac. El crede în paternalism. Vrea să primească ceva pe nimic, fără să ştie că prețul suprem pe care îl plătim vreodată pentru orice e să-l primim de-a gata. (…)
ginecologie, pediatrie, endocrinologie, ortopedie, psihiatrie … dar şi: dermatologie, cardiologie, hematologie, stomatologie … sau, şi mai bine: alergologie, imunologie, virusologie, radiologie … ca să nu mai zic de: diabetologie, oncologie, neurologie … ce s-a ales de săraca medicină, ce a (mai) ajuns şi bietul om …
“(…) E vorba într-adevăr, Charmides, despre un fel de leac care nu-ţi poate însănătoşi capul singur, ci totul se petrece cum poate ai şi auzit-o de la medici mai buni; atunci cînd vine la ei cineva cu durere de ochi, ei îi spun că nu se pot încumeta să-i vindece doar ochii, ci trebuie să-i îngrijească în acelaşi timp capul spre a-i însănătoşi ochii; şi la fel, să nu-şi închipuie bolnavul — căci ar fi ceva tare necugetat — că poate să-şi vindece capul singur, fără restul corpului.
Am ajuns să avem o medicină complexă, noi oamenii (normal că doar noi, oamenii, pentru că ele, animalele, nu au nevoie de medicină pentru a rămîne sănătoase). Ne bazăm pe aparate tot mai sofisticate, care ne împart fiziologia în cifre cu zecimale tot mai precise şi ne descompun anatomia în imagini formate din felii tot mai subțiri.
Caz în studiu: campania de vaccinare anti-HPV;
Autori: două ilustre companii farmaceutice (MSD – Merck-Sharp&Dohme şi GSK – Glaxo-SmithKline);
Promisiune: prevenția unei boli – cancer de col uterin – ce poate afecta, teoretic, orice femeie;
Instrument: vaccinul anti-HPV (Gardasil / Silgard pentru MSD şi Cervarix pentru GSK).
Inspirat probabil de spectaculoasa ieşire la rampă a Angelinei (şi, posibil, şi olecuţă invidios pe impresionantul ei succes fără frontiere), Michael Douglas a decis să ia şi el calul de căpăstru rara pe coclauri. Întrebat de un reporter dacă nu cumva cancerul oro-faringian de care suferă poate fi atribuit anilor sălbatici în care „a băut ca un peşte şi a fumat ca un diavol” (ca să nu mai pomenim şi de droguri, că e ilegal), vedetul a răspuns nonşalant:
O dată ce pornim să îndepărtăm chirurgical părţi sănătoase ale corpului, e o pantă alunecoasă. Ar trebui să extirpăm apendici şi vezici biliare la copii, devreme ce apendicita şi bolile biliare te pot omorî? Ar trebui să extirpăm utere şi ovare după naştere, devreme ce tot de fac ele e să aştepte să facă un cancer?
Pentru că mi-am permis deja prea mult dat cu părerea apropo de “eroica” decizie a Angelinei Jolie, voi posta (în două tranşe) un articol pe aceeaşi temă scris de o anume Lissa Rankin. Lissa are trei calităţi pe care eu nu le pot revendica: e femeie, e medic specialist obstetrician-ginecolog şi e americană.
