Iar cei care ne aduc minunata veste sînt, bineînțeles, inepuizabilii cercetători britanici (care, între noi fie vorba, se pare că nu sînt la curent cu eşecurile repetate şi răsunătoare ale colegilor lor americani în unilateral declaratul lor război împotriva, ați ghicit, cancerului).
Vorba Poetului: „Există o singură viață mare la care noi participăm” Căci ce ne-am face noi, muritorii de rînd, fără El? Cine ne-ar mai desluşi nouă înțelesul? Există o singură sănătate mare din care noi ne înfruptăm, l-ar putea completa Doctorul. Doar că …
Reluăm așadar firul poveștii exact de la nodul făcut data trecută. Să spunem că vreau să proiectez (către mine și către lume) o anume imagine despre mine. Pentru mai mult succes pot folosi, să spunem, o oglindă. Iar dacă mi se pare că reflectarea mea în acea oglindă nu mă reprezintă, aș putea încerca să fac ceva.
“… lupta (sau, pe stil american, războiul) împotriva cancerului …”
“… eliminarea acestui flagel modern numit cancer…”
“… mobilizarea întregii omeniri pentru combaterea cancerului …”
“… cancerul poate (și va) fi (în cele din urmă) învins …”
Am ajuns, iacătă, în cel de-al treilea an de stat de vorbă despre cancer. Un răstimp în care am scris şi am învățat, am învățat şi am scris. Am parcurs astfel un drum al cunoaşterii şi al înțelegerii pe care nu mi l-aş fi putut imagina dintru început.
Undeva înainte de această ultimă pauză de scris am fost la un “tîrg” de medicină alternativă. Acolo am participat la o prelegere în care cineva a vorbit despre boală în general şi despre cancer în particular. La sfîrşit i-am pus vorbitorului o întrebare voit provocatoare: “Ce este cancerul?”.
Hugo Chavez, flamboaiantul președinte al Venezuelei, face în ultimul timp naveta între țara pe care (încă) o conduce și Cuba. Motivul este un cancer (de colon?) diagnosticat anul trecut. Cancer care, în ciuda optimismului public afișat de președintele-revoluționar (sau revoluționarul președinte), nu se lasă dus.
După ce li s-a făcut celor atinși de cancer atîta amar de vreme mai mult rău decît bine cu radio-”terapia” aplicată întregului corp, iată că mai progresăm un pic (așa, cam pînă la genunchiul broaștei). Dar nu prin aceea că le-am face (ceva) mai bine acestor semeni. Ci doar că nu le mai facem (chiar) atîta rău.
Cancerul de col are șanse mai mari de a fi vindecat atunci cînd este diagnosticat pe baza testului Babeș-Papanicolau, spun cercetătorii (nici nu mai are importanță care). Iar astfel se deschide un nou teren de luptă și discuții în contradictoriu privind utilitatea procesului de screening în cancer.
O cheamă Abraxas și, așa cum se întîmplă de cele mai multe ori în marketing, cu cît numele e mai pompos, cu atît știe produsul sau serviciul să facă mai puține. Chiar în timp ce scriu îmi dau seama că poate nu a fost identificată chiar degeaba. Însă nu pentru că ar putea avea vreo consecință benefică (sînt prea multe exemplele care exclud deja această variantă).
Circumcizia a fost, este și va rămîne o chestiune sensibilă. În primul rînd pentru aspectele religioase pe care le implică, dar nu neapărat în al doilea pentru cele etice. Respectiv, cum se poate justifica o intervenție mutilantă (tăierea unei părți a corpului) aplicată unui copil lipsit de discernămînt și fără putere de decizie, într-o situație care nu implică nici un risc patologic (îmbolnăvire) sau vital (deces)?
Probabil că guvernanții noștri au aflat și ei opinia distinsului om de știință. Respectivul, ditamai Președintele Regale in Marea Britanie, nu crede că vom putea învinge vreodată cancerul. Să scădem incidența îmbolnăvirilor poate, dar să-l eliminăm sau măcar să-l aducem la un nivel nesemnificativ, în nici un caz.
Lumea evoluează, nu prea ai ce să-i faci. Bunăoară, de la anticul și demodatul “pîine și circ” am ajuns la mult mai modernul, chiar high-tech-ul, “medicamente și circ”. Iar dacă cel dintîi a făcut audiențe record în Colosseum-ul de la Roma, cel din urmă rupe și el hălci frumușele de rating prin televiziunile urmașilor lui Traian din România.
Se pare că da, de data asta tutunarii au dreptate. Sau cel puțin așa consideră un judecător federal american. Judecător care tocmai a dat o sentință prin care absolvă companiile producătoare de țigări de obligativitatea de a afișa pe pachetele de tutun imagini care avertizează asupra efectelor nocive ale fumatului asupra sănătății.
Astăzi e o zi care n-ar trebui să existe. Încropită din resturi, înghesuită în calendar o dată la patru ani, taman cînd e lumea mai ocupată cu venirea primăverii … în sfîrșit … și tot restul. Acesta e un articol care nu ar trebui să existe. Însă realitatea – mereu proaspătă, surprinzătoare mereu – îl face să fie.
“OMS (Organizația Mondială a Sănătății) declară război cancerului”, citesc pe un site pe care mai adăst din cînd în cînd pentru cîte o lectură. Problema e că au mai făcut-o și alții, fără prea mare succes însă. Iar asta pentru că, pentru a cîștiga un război, trebuie să știi ce arme să iei cu tine cînd pleci la luptă (vorba ceea: “a plecat la război fără pușcă”).
Grea sarcină ar mai avea azi fata cea mică din poveste. Căci dacă micul ei truc cu sarea în bucate i-a adus atunci cîștig de cauză (în dauna surorilor ei mai mari care au mizat pe zahăr și pe miere), nu e deloc sigur că astăzi ar mai avea același succes.
Dacă tot sîntem la capitolul “haz de necaz”, atunci să o ținem tot așa. După cum se vede și orice s-ar spune, are și sindromul ăsta cu nume imposibil avantajele lui (sau cel puțin pentru unii). Chiar dacă cei mai mulți dintre beneficiari – precum simpaticul domn din fotografie – nici nu au probabil habar de existența lui.
Nu-i așa că nu ați auzit de așa ceva? Păi nici nu aveați cum. Pentru simplul motiv că nici nu există. Dar de ce nu există? Păi e și mai simplu: pentru că girafele nu fac mănîncă de la fast-food.
De statul român mai greu. Am dat azi peste o situație fix ca la noi. Pentru impardonabila vină de a se fi îmbolnăvit de cancer (și, mai ales, pentru tupeul nemaiîntîlnit de a se fi vindecat), o femeie este în sfîrșit pusă la punct așa cum se cuvine de către chiar statul român.
