Sîntem, noi oamenii, cam două treimi apă (ceva mai mult în copilărie, din ce în ce mai puțin pe măsură ce înaintăm în vîrstă). Ar trebui, așadar, să ne simțim în largul nostru în tot ce are legătură cu apa. Mai ales atunci cînd o bem pentru că, nu-i așa, astfel ne păstrăm integritatea.
E ceea ce aud (prea) mulţi oameni loviţi de cancer de la doctorii lor. Chiar dacă doar ei, doctorii sînt cei care nu mai pot face nimic, sau mai exact medicina pe care o practică. Medicină care mai devreme sau mai tîrziu îi pune în poziţia (ba chiar îi obligă, mai exact) să spună acest lucru pacienţilor lor.
Vorba Poetului: „Există o singură viață mare la care noi participăm” Căci ce ne-am face noi, muritorii de rînd, fără El? Cine ne-ar mai desluşi nouă înțelesul? Există o singură sănătate mare din care noi ne înfruptăm, l-ar putea completa Doctorul. Doar că …
Hugo Chavez, flamboaiantul președinte al Venezuelei, face în ultimul timp naveta între țara pe care (încă) o conduce și Cuba. Motivul este un cancer (de colon?) diagnosticat anul trecut. Cancer care, în ciuda optimismului public afișat de președintele-revoluționar (sau revoluționarul președinte), nu se lasă dus.
Tuturor celor pasionați de povești nemuritoare, căutători neobosiți ai secretului tinereții fără bătrînețe și ai vieții fără de moarte, vă zic: ziua cea mare se apropie. De fapt, s-ar putea să fi și trecut.
Fără să dea deloc semne de oboseală, aspirina lovește din nou. Din fericire tot în cancer și de data asta, chiar dacă prin alte mijloace.
Nu mi-a venit să cred prima dată cînd am citit știrea. Am revenit apoi de cîteva ori asupra ei și tot nu am înțeles cum de e posibil așa ceva. O citesc acum din nou și mintea mea refuză să priceapă. O tînără de 17 ani pe nume Stacey Irvine din Marea Britanie a trăit timp de 15 ani hrănindu-se doar cu nuggets (bucățele) de pui de la fast-food.
Drama prin care trec Kezia și Saoirse mi-a adus aminte de o altă poveste, la fel de emoționantă și aproape trasă la indigo. O poveste care se petrece – atît geografic cît și sufletește – mult mai aprope de noi. O poveste care se scrie, de astă dată, direct în limba română.
S-ar fi putut număra, precum tatăl lui, printre prietenii necondiționați ai poporului nostru. Asta dacă România nu ar fi trecut printr-o ciudată întîmplare pe care, la 22 de ani distanță, încă nu știm cum să o denumim.
Sîntem, noi oamenii, ființe profund limitate. Primim – indiferent de unde sau de la cine – o viață. Iar o dată cu aceasta și – destul de – multă libertate pentru a alege cum s-o trăim. De-a lungul ei avem parte de multe. Unele mai bune (pe care le primim ca și cînd ni s-ar cuveni), iar altele mai rele (pe care le respingem fără ca măcar să încercăm să le înțelegem rostul).
Mărturisesc faptul că mesajul lui Daniel m-a luat prin surprindere. Am realizat brusc faptul că mă aşteptasem ca David să se eternizeze cumva, într-un fel de tinerețe fără bătrînețe şi viață fără de moarte. Pentru mine el devenise simbolul (mult prea) important al ideii că se poate lupta cu succes împotriva […]
“Salut și bine te-ai întors de la clacă. Să ne amintim de David Servan Schreiber, a cărui ultimă carte “Ne putem lua rămas bun de mai multe ori” am citit-o doar la câteva zile după moartea lui, în iulie. E o mărturie intensă, necesară, senină, chiar și optimistă. Dătătoare de […]
Mă mai opresc preț de un articol la dilema ierbivoră a lui Mircea. Dacă ar fi să mă iau după el aş putea să mănînc fără probleme plastic. Sau tablă, pentru că – zice el – tot nu contează (şi imediat se dă pe el ca exemplu). Pot să înțeleg […]
… mai bine mort, susține o tînără de doar 21 de ani din India. Care, după ce a luptat timp de nouă ani cu o formă relativ rară de cancer al sîngelui (anemie aplastică pe numele ei științific), a decis că nu mai are nici banii, nici energia să continue. […]
Povestea spusă de arcadia mă face să mai adăst cîteva clipe asupra subiectului, mai ales că ea ne prezintă, trăită la prima mînă, experiența unor abordări complet diferite ale bolii: una curajoasă, proactivă şi plină de încredere în sine, vizavi de o alta resemnată, defensivă şi lipsită din start de orice speranță. Se spune că atunci cînd războinicii spartani plecau la luptă primeau de la poporul rămas în cetate urarea de a se întoarce acasă sub scut (adică purtîndu-şi propriul scut, semn că au rămas viață şi că sînt sănătoşi).
În ciuda faptului că a fost posesorul unor superbi ochi albaştri, nu a putut distinge culorile. Drept urmare, deşi a dorit să devină pilot, nu s-a “calificat” decît pentru un curs de transmisionist radio, calitate în care a luat parte la cel de-al doilea război mondial, pe undeva prin Pacific.
Da, vorbim despre banala, ubicuitara apă, sursa şi suportul vieții etc. etc. etc. Elementul fără de care nu am putea să existăm nici noi, oamenii, atîta vreme cît acesta reprezintă cam 60% (chiar pînă la 75% în cazul copiilor) din greutatea noastră. Am scris la un moment dat despre aurita cale de mijloc pe care o caută înțelepții. Şi au ei, cei aleşi, motive bine întemeiate pentru care fac acest lucru.
Este replica pe care Randle Patrick McMurphy (Jack Nicholson) o dă în filmul “Zbor deasupra unui cuib de cuci” după încercarea nereuşită de a evada dintr-o instituție de boli mintale distrugînd gratiile cu o piesă de mobilier pe care nu a putut să o ridice. “Măcar am încercat!” le spune el cu demnitate colegilor de balamuc.
Cultura – mai mult sau mai puțin generală – este, se spune, ceea ce mai rămîne după ce ai uitat tot ce ai învățat. Am încercat astăzi să-mi amintesc care sînt caracteristicile unui organism viu, fie el animal sau plantă, organism superior şi multilateral dezvoltat sau doar celulă, amoebă sau parameci. Ce este de fapt viața, indiferent de forma sub care se manifestă ea?
Cuvinte fireşti adresate de către orice pacient de pe lumea asta medicului care l-a făcut bine. Cuvinte care apar însă într-o cu totul altă lumină atunci cînd sînt rostite de un pacient aflat pe patul de moarte.
