În ciuda faptului că a fost posesorul unor superbi ochi albaştri, nu a putut distinge culorile. Drept urmare, deşi a dorit să devină pilot, nu s-a “calificat” decît pentru un curs de transmisionist radio, calitate în care a luat parte la cel de-al doilea război mondial, pe undeva prin Pacific.
Moda vine, moda trece. Iar între aceste două momente relativ uşor de identificat de către orice poet, pardon, jurnalist de nivel mediu, rămîne pentru o vreme alături de noi, procurîndu-ne o iluzorie şi temporară stare de bine. După care se retrage într-un loc nedefinit pentru un număr neprecizat de ani, doar pentru a reveni la un moment dat în forță, rujată şi pudrată (adică un fel de aceeaşi mărie, dar cu altă pălărie), pentru a ne ademeni din nou.
Doar ce s-a potolit – parcă mai ieri – din “fiert”, prin pîntecoase butoaie de pe ale patriei podgorii, mustul pornit pe amețitorul drum al transformării în vin. Că iar s-a pus pe fiert – de astă dată de-adevăratelea – prin oale şi ibrice puse la foc iute de oameni zgribuliți, alungați de pe străzi de baba iarna cotoroanța. Cu bucăți de mere aruncate în fiertură şi un praf de scorțişoară prefirată de-un pamplezir – ummm, ce dezmierd pe bulbul nostru olfactiv, şi ce răsfăț pe ale noastre papile gustative.
Mai multe mere. Dacă tot am adus ieri vorba despre ele, poate e cazul să ne aplecăm un pic asupra lor. Nu de alta, dar se pare că dintre toate fructele, mărul este cel care a influențat cel mai mult destinul omenirii.
Ar trebui să țină doctorul departe, după cum ne învață un proverb galez care a făcut între timp o frumoasă carieră internațională. Nu este, se pare, cazul lui Steve Jobs, chiar dacă întreaga lui viață se desfăşoară sub semnul mărului.
Răsfoiam cu mouse-ul paginile unor jurnale electronice cînd ochii mi-au căzut pe o ştire cum nu citeşti în fiecare zi. O ştire despre cel mai tînăr supraviețuitor de cancer din Canada.
Iată că a venit. Momentul. E mic dar e al meu, vorba anonimului creator de reclame de la televizor. Cred că am spus de mai multe ori de-a lungul timpului că am creat acest blog cu gîndul de a-l transforma la un moment dat într-un proiect colaborativ.
Da, vorbim despre banala, ubicuitara apă, sursa şi suportul vieții etc. etc. etc. Elementul fără de care nu am putea să existăm nici noi, oamenii, atîta vreme cît acesta reprezintă cam 60% (chiar pînă la 75% în cazul copiilor) din greutatea noastră. Am scris la un moment dat despre aurita cale de mijloc pe care o caută înțelepții. Şi au ei, cei aleşi, motive bine întemeiate pentru care fac acest lucru.
… din nou … Cercetătorii – parcă din ce în ce mai mulți, parcă din ce în ce mai prolifici – fac ceea ce ştiu ei mai bine, adică cercetează. Cînd şi cînd ne spun lucruri noi, de cele mai multe ori însă doar ne explică lucruri pe care noi le ştiam deja. E şi cazul dezvăluirilor de astăzi.
Am pornit ieri de la un gînd extrem de concret şi am ajuns în cu totul altă parte. Ce voiam să spun e că medicina modernă tratează omul ca pe un mecanism alcătuit din piese care nu au nici o legătură una cu alta. Drept urmare ar fi suficient să repari componenta defectă pentru ca întreaga maşinărie să revină la o funcționare normală.
De la Descartes citire am aflat brusc faptul că noi oamenii sîntem deştepți. Ne-o mai spusese cu vreo două milenii înainte şi Socrate, însă deoarece a făcut-o în greaca lui veche noi nu l-am înțeles. Pe primul însă l-am auzit în cele din urmă, că doar nu degeaba am studiat franceza la pension.
Nici nu s-a fanat bine strălucirea pixelilor în care am exprimat dilema de ieri că iată, primim şi un posibil răspuns. Discret şi neaşteptat precum o rachetă intercontinentală, acesta aterizează azi în paginile blogului nostru mulțumită cercetătorilor americani care, după ce au studiat cîte-n lună şi-n stele, şi-au îndreptat din nou ocheanul (sau mă rog, microscopul) înspre probleme ceva mai lumeşti. Mult prea lumeşti şi chiar mult prea omeneşti.
Dragi, cititori,
Întrerupem pentru o zi şirul dezvăluirilor despre cancer pentru o ştire de maximă importanță pentru omenire. Se pare că o nouă specie este pe cale de dispariție. Şi nu vorbim aici despre vreo specie exotică precum găina cu coc sau şarpele cu pene. De fapt e mai degrabă o subspecie – chiar una foarte apropiată nouă – anume cea a beutorilor de tutun. Sau a purtătorilor de aură din fum albastru, vorba poetului. Sau, dacă vreți, a concitadinilor cu alimentare pulmonară hibridă – jumătate aer, jumătate fum (de țigară, normal, că doar e mai scump).
Vă vedeți cumva ținînd la nesfîrşit pe foc o oală sub presiune? Dar mergînd la o plimbare prelungită cu maşina turată la roşu? Dacă răspunsul la ambele întrebări este “da”, puteți încheia această lectură aici. Asta ca să nu vă pierdeți vremea. Dacă însă e din contră, mergem împreună mai departe.
Este replica pe care Randle Patrick McMurphy (Jack Nicholson) o dă în filmul “Zbor deasupra unui cuib de cuci” după încercarea nereuşită de a evada dintr-o instituție de boli mintale distrugînd gratiile cu o piesă de mobilier pe care nu a putut să o ridice. “Măcar am încercat!” le spune el cu demnitate colegilor de balamuc.
Sau poate, şi mai bine, şi verde şi roşu! Aflam ieri cu surprindere (dar şi cu speranță) secretul, bine ascuns pînă de curînd, al cancerului. Iar un distins profesor ne spunea, într-un articol dintr-o revistă de înaltă ținută ştiințifică, că toate substanțele folosite în lupta împotriva cancerului iau ca țintă acest factor cheie.
De fapt “este”, pentru că şi “băieții răi” sînt în cele din urmă doar unul. Ne-am obişnuit să vedem cancerul ca pe un grup de boli, care afectează cele mai diverse organe, în cele mai variate forme şi cu cele mai neaşteptate deznodăminte.
Dacă ieri a fost rîndul cercetătorilor americani, astăzi cei englezi revin în forță. Ceaiul verde – ne anunță ei cu aplomb – ne protejează atît împotriva bolii Alzheimer, cît şi împotriva cancerului. Ne bucurăm pentru ambele categorii de (potențiali) bolnavi, însă ne concentrăm – după cum ne e obiceiul – doar pe cea din urmă.
Et functio laesa. Sună savant? Poate, dar de fapt înseamnă doar “umflătură”, “roşeață”, “căldură” şi “durere”. Care au drept consecință o “funcție lezată”. Iar asta pe latineşte, o limbă care pe noi, vajnici urmaşi ai lui Traian (celălalt) n-ar trebui să ne sperie prea tare.
