Am adus vorba ieri despre suportul pe care îl primesc (sau nu) pacienții cu cancer din România. Iar aici aș vrea să fac o distincție. Prin suport înțeleg toate acele activități, servicii și resurse pe care un pacient cu cancer le poate accesa în scopul de a-și grăbi vindecarea și reintegrarea în familie și în societate. Asta spre deosebire sau, mai exact, pe lîngă îngrijirea medicală directă de care beneficiază aceștia în spitale sau cabinete medicale.
E un subiect delicat și, pentru cei mai mulți dintre noi, deloc familiar. Iar asta nu pentru că nu am avea fiecare dintre noi vreo rudă, vreun prieten sau poate doar un cunoscut care să fi trecut la un moment dat prin această experiență. Nu, ci pur și simplu pentru faptul că în România conceptul nu a reușit (încă) să își cîștige un loc.
Drept mulțumire pentru că i-am răspuns la primul set de întrebări, Ștefania a revenit cu altele. Din aceleași rațiuni îi (și le) ofer (ei și tuturor celor interesați) umila mea opinie în legătură cu:
1. Stemulin
– combinație mai mult sau mai puțin naturală (nu este indicată sursa acizilor nucleici – ADN și ARN – și a timozinei) despre care se pretinde – fără a se aduce vreo dovadă în acest sens – că poate stimula producerea de celule stem din măduva osoasă;
Tot românul s-a născut poet, zice o vorbă de pe la noi. Iar cum eu nu vreau deloc să fac excepție, nu puteam să ratez prilejul. Acestea fiind spuse și iertată fiindu-mi licența (desigur, tot poetică), să plonjăm direct în prozaicul subiect. Din cînd în cînd mai apare prin media, carevasăzică, cîte un anunț revoluționar din ciclul “s-a descoperit roata la pachet cu apa caldă”.
Este foarte posibil ca acesta să devină cît de curînd cel mai puternic avertisment în cadrul campaniei de descurajare a fumatului (sau cel puțin pentru jumătate din populația adultă predispusă la a adopta acest fascinant obicei, respectiv vajnicele urmașe ale Evei). Este convingerea unui medic plastician american, descumpănit de problemele pe care le întîmpină cu pacientele sale, dornice pe de o parte de a-și remodela linia sînilor, dar care nu ar renunța pe de altă parte în ruptul capului la țigară.
Ștefania m-a căutat zilele trecute pentru un sfat, mama ei fiind proaspăt operată pentru un cancer de pancreas. Apoi mi-a dat cîteva nume de – mai mult sau mai puțin – medicamente, cerîndu-mi o opinie privind eventuala lor eficiență ca tratament adjuvant al cancerului. Inițial am ales să nu dau curs cererii ei, din rațiunea simplă că nu am timpul necesar pentru a răspunde în detaliu la fiecare întrebare pe care o primesc. Apoi am reflectat puțin și am realizat că răspunsul nu i-ar fi adresat doar ei (sau mamei ei), ci tuturor celor care au de-a face într-un fel sau altul cu această boală.
E deja un fapt acceptat pînă și de medicina noastră occidentală și mecanicistă că avem, pe lîngă corpul fizic, și unul energetic. Iar cei care au studiat din vremuri imemoriale problema (și aici mă refer la învățații din Orient) ne spun că, mai înainte de a ne îmbolnăvi în corpul nostru fizic, suferim (de) o dereglare energetică.
Revin asupra subiectului de ieri deoarece am realizat, chiar în timp ce-l tratam, că am abordat problema oarecum limitat. Vorbind adică doar despre vitamine, cînd aș fi putut digresa despre medicament(e) în general. Reiau și (doar) punctez, ca să nu mă repet:
Să luăm de pildă astăzi vitaminele. Mai întîi a fost faza sălbatică, în care strămoșii noștri – ferm angajați pe calea (h)uman(oid)izării – culegeau vitaminele direct din pămînt, copaci sau alte tufe și le consumau ca atare și la nevoie. Erau multe, erau peste tot și, cel mai important, nu costau nimic. Pentru a ți le procura aveai nevoie doar de: 1) puțină îndemînare și 2) un strop de energie care să-ți miște fizicul.
Vitaminele sînt, așa cum le spune și numele, niște amine* vitale. Adică niște amine esențiale pentru viață. Sau, altfel spus, amine fără de care viața nu prea poate exista. Cineva s-ar putea gîndi imediat că – din moment ce sînt atît de importante – mai multe vitamine înseamnă mai multă sănătate.
Nici răpusă. Încă o ilustrare a faptului că, o dată ce îți pui mintea, poți să susții – chiar cu dovezi – aproape orice. Ba, în plus, cu aceleași șanse de succes, chiar și atunci cînd vorbim despre lucruri sau despre poziții care se bat cap în cap. Nu au trecut decît doi ani de cînd un grup de experți americani a pus la îndoială beneficiile mamografiei ca test de screening, cu recomandarea de a se crește la 50 de ani vîrsta pentru prima examinare.
Ai 62 de ani și tocmai ai fost diagnosticat cu cancer. Iar primul tău gînd este să … te apuci să alergi maratonul. Poate că afirmația nu este valabilă pentru cei mai mulți (dacă nu chiar toți) dintre noi. Dar ea se potrivește ca o mănușă unui anume Don Wright, un american care a dezvoltat o pasiune pentru regina probelor atletice la o vîrstă la care cei mai mulți oameni sînt mulțumiți dacă își pot scoate nepoțeii la o plimbare în parc.
Vestea veștilor ne vine astăzi (vorba vine, că articolul în cauză e deja prin online de vreo cîteva zile) tocmai de la antipozi. Pentru că s-au săturat să mai umble cu cioara … ăăă … pardon, cu țigara vopsită, australienii au zis stop joc. De aici încolo (iar vorba vine, că legea va intra în vigoare în luna decembrie a anului viitor) toate pachetele de țigări vor arăta la fel.
Poate că arată bine, nu zic nu. Dar de făcut nu face bine. Iar asta nu o mai zic eu, ci niște cetățeni un pic mai bine pregătiți decît mine. Este vorba mai exact despre niște cercetători americani de la Universitatea din San Francisco, care au descoperit o interesantă legătură de cauzalitate între consumul de carne roșie și cancerul de prostată.
Este vorba despre un medicament – metformin – folosit de foarte multă vreme în tratamentul diabetului de tip 2. Care medicament demonstrează acum, potrivit unui studiu americano-coreean, efecte antitumorale.
Sîntem, noi oamenii, ființe profund limitate. Primim – indiferent de unde sau de la cine – o viață. Iar o dată cu aceasta și – destul de – multă libertate pentru a alege cum s-o trăim. De-a lungul ei avem parte de multe. Unele mai bune (pe care le primim ca și cînd ni s-ar cuveni), iar altele mai rele (pe care le respingem fără ca măcar să încercăm să le înțelegem rostul).
Revin asupra întîmplării cu prietenul al cărui tată s-a trezit peste noapte cu un diagnostic de cancer de prostată. Sînt cîteva lucruri simple pe care oamenii ar trebui să la facă. Și pe care aceștia de regulă nu le fac pentru că, cel mai adesea, nici măcar nu știu că le pot face. Iar aici vorbesc despre oamenii (bolnavi) în general și despre oamenii suspecți de, sau diagnosticați cu, un cancer în particular.
M-a căutat zilele trecute, destul de alarmat, un prieten de departe. Tatăl lui tocmai primise un diagnostic de cancer de prostată (într-o formulare dealtfel destul de laconică), iar chirurgul își pusese deja bisturiul deoparte pentru intervenția care “nu trebuia să mai întîrzie mai mult de cîteva zile”.
De cîteva zile mă tot întreb dacă să abordez sau nu subiectul, care este de fapt o continuare (și o completare) la una dintre cele două teme detaliate ca urmare a simpozionului de medicină integrativă. Mă tot codesc pentru că, deși am făcut o cercetare încercînd să găsesc atît argumente pro, cît și contra pentru a-mi forma o opinie informată pe care să o dau la rîndul meu cu inima împăcată mai departe, mărturisesc că nu am reușit. Iar ca urmare, o voi transmite ca atare – ipoteza e prea interesantă pentru a nu o menționa – lăsînd în acest caz la latitudinea fiecăruia decizia de a o accepta sau nu.
Barack Obama s-a lăsat de fumat. O informație sigură, confirmată oficial chiar de către medicul său. E adevărat că i-au trebuit vreo cinci ani pentru această (mică) performanță, dar a meritat efortul. (În paranteză fie spus, i-a luat acestuia mai puțin timp pentru a ajunge președintele Statelor Unite. Orice o însemna acest lucru.)
