oricît ar părea de incredibil, se face un an de cînd trăim în rate și respirăm cu porția; iar între timp așteptăm cu sufletul la gură și ochii pe televizor să ne vină salvarea (nu, nu cea cu sirene și girofar, ci sora ei mai abstractă); iar între timp ne înțepăm de dragul de-a ne înțepa, anticipînd cu înfrigurare ziua cînd toate dovezile de bună purtare ne vor reda, eventual, dreptul de a ne trăi viața
Am ajuns, ca urmare a unui șir de decizii haotice dar strălucitoare prin penibilul lor, o națiune de mascați. O națiune de mascați condusă (citește: mînată) de o adunătură de măscărici.
am ieșit azi să iau o pîine
pe drum, răsfirate ca mărgelele pe ață, cozi: la bancă, la magazinul de delicatese, la direcția de taxe și impozite etc. etc. etc.
toate micile cafeterii/buticuri cu profil alimentar au cîte o tejghea improvizată în ușă și niște bănci aruncate pe trotuar, doar-doar or convinge vreun rătăcit să adaste și să le “scape” ceva firfirei
A fost (din nou) odată ca niciodată …
A fost o vreme cînd știința era mult mai puțin sofisticată, însă mustea de bun simț.
Iar oamenii știau cînd ceva era bun sau rău fără să fie nevoie de tomuri întregi de “dovezi științifice”.
anul acesta am trăit, cu toții, o primăvară care, în fapt și în drept, nu a fost
și zic nu a fost pentru că am privit-o toți cu spaimă din spatele ferestrelor bine închise, cu ochii la un televizor (cine mai are și cine-l mai crede) parcă deraiat din mințile tranzistorii lui
Nu cred să existe pe lume cineva care să-și dorească în mod conștient să fie bolnav. Elevii care înghit cretă pentru a fenta o teză o fac cu siguranță din inconștiență. Iar deținuții care-și bat cuie-n cap pentru cîteva zile de “evadare” procedează probabil așa dintr-un calcul disperat.
– piesă în două acte și cîteva dileme –
(pricinuită de un dezesperat, cvasi-irațional apel pro-vaccinare slobozit relativ recent în măruntaiele internetului de o remarcabilă tastatură a jurnalismului conjectural-oportunist dîmbovițean)
motto (imaginar): Didina: – Bibicule, ne înțepăm și noi un pic?
Avertisment!
Acțiunea se petrece în țara în care poți dărîma 3 (trei) turnuri de oțel cu numai 2 (două) avioane!
Angelina lovește, iacătă, din nou. Și din nou, din nefericire, în ea însăși.
Vorba vine! Aghiazma e de fapt chimioterapie, livrată cu forța nu pe gîtul vreunui Grigore dîmbovițean, ci taman în vena unei tinere din (autoproclamata) cea mai liberă și mai democratică țară din lume (recte Statele Unite ale Americii).
Ai cancer? Ghinion! N-am spus-o eu, ci niște distinși cercetători – ei bine nu, n-ați ghicit – americani.
Dacă ar fi să cred tot ce se mai scrie prin ziare, mi-aș putea deja permite să mă relaxez. Complet, total și ireversibil. Omenirea va fi se pare, în cele din urmă și pînă la coadă, salvată. Carevasăzică inclusiv eu, ca parte cu drepturi depline a acestei omeniri. Iar acum vine […]
Greu, vorba lui nenea Iancu, se mai împușcă azi francul (de fapt dolarul, că între timp francofonia a devenit o dulce și – prin comparație – nevinovată amintire, iară pe noi ne-au năpădit yankeii, cu tot cu cowboi și cu tot restul neamului lor).
A trecut, iată, puțin peste un an de cînd incomparabila Angelina (consoarta inegalabilului Brad), într-un acces de spaimă necontrolată (altfel însă extrem de bine mediatizată), a decis să arunce bomba. De fapt bombele, pentru că sînt (sau au fost) două.
Unii cred că într-un cîrnat; iar ca să aibă parte de mai multă (fericire), își burdușesc căruciorul la supermarket; după care pornesc simfonia grătarelor sfîrîitoare;
Somnul nostru, ce-am făcut cu el? Se prea poate ca, în curînd, să ne gîndim la modul cel mai serios să mai adăugăm un rînd la rugăciunea “Tatăl nostru”. Incredibila sugestie vine, și mai incredibil, de la niște cercetători israelieni. Adică tot evrei, cum ar veni.
Sîntem, noi oamenii, cam două treimi apă (ceva mai mult în copilărie, din ce în ce mai puțin pe măsură ce înaintăm în vîrstă). Ar trebui, așadar, să ne simțim în largul nostru în tot ce are legătură cu apa. Mai ales atunci cînd o bem pentru că, nu-i așa, astfel ne păstrăm integritatea.
Socoteala din tîrg nu se potrivește cu cea de-acasă, ne tot spun ăi bătrîni. Or fi știind ei ceva. Dar hai să vedem bunăoară cum se aplică povața asta într-o situație concretă și, pe deasupra, de mare interes pentru noi toți.
E ceea ce aud (prea) mulţi oameni loviţi de cancer de la doctorii lor. Chiar dacă doar ei, doctorii sînt cei care nu mai pot face nimic, sau mai exact medicina pe care o practică. Medicină care mai devreme sau mai tîrziu îi pune în poziţia (ba chiar îi obligă, mai exact) să spună acest lucru pacienţilor lor.
Nu, nu e acel Făt-frumos pe care îl ştim cu toţii din cărţile de poveşti. Nu. Mai nou călăreşte nu un cal alb, ci o Toyota full-option. Şi nu mai poartă un paloş de oţel, ci un dispozitiv electronic ultrasofisticat.
Un cocoşat hălăduie noaptea printr-un cimitir. Cineva îl întreabă din întuneric: – Ce ai în spate? – O cocoaşă. – Dă-mi-o mie!
