A ales să fie actor. A ales să joace o viață întreagă în filme după ce, în tinerețe, a trăit o viață ca-n filme. Şi-a făcut “debutul” la doar 12 ani, ca băiat de prăvălie. Au urmat apoi alte “roluri” la fel de reale: hamal, țăran cu sapa, tractorist, miner, săpător, tîmplar, șofer, marinar, pescar.
Cel mai tînăr – dacă se poate vorbi astfel despre un copil de doar doi ani – fumător din lume a devenit de curînd cel mai tînăr fost fumător.
După seria de articole despre fumat în urma cărora, bănuiesc, fumătorii (poate cu excepția celor trei “trădători”) s-au jurat să nu mai intre pe blogul meu, a venit rîndul să închei conturile şi cu băutorii. După care să închid probabil şi blogul, din lipsă de clienți.
Pentru că tot am trecut azi prin Grecia, să mai adăstăm pentru o (scurtă) vreme ca să vedem de unde ne vine şi ce înseamnă la origine cuvîntul pe care îl folosim zi de zi în acest spațiu virtual. Cuvîntul care desemnează una dintre cele mai teribile boli, cuvîntul în jurul căruia gravitează acest blog.
Vă mai amintiți filmul Basic Instinct? Cum să nu? Doar a făcut senzație atunci cînd a apărut, prin cel puțin una din scene.
Se împlinesc astăzi, iată, trei luni de zile şi un pic peste o sută de articole de cînd am pornit acest blog. Răstimp în care am discutat despre cancer mai mult la modul general, dar în care am atins în cîteva rînduri şi unele aspecte practice. Unul dintre acestea a fost publicarea listei cu membrii Comisiei de Oncologie de pe lîngă Casa Națională de Asigurări de Sănătate, cea care aprobă dosarele de tratament pentru pacienții cu cancer din România.
Elisabeth Kübler-Ross nu e unul din numele ne fac să tresărim. Să ne gîndim bunăoară doar la tiza ei, Elizabeth Taylor. Sau Liz, pentru apropiați. A cărei viață zbuciumată, atît în plan profesional cît şi – mai ales – personal, i-a adus deja de multă vreme un incontestabil statut de celebritate. Iar ca urmare numele ei înseamnă ceva pentru mai fiecare dintre noi. Prin comparație, Elisabeth (Kübler-Ross) nu e decît o cenuşăreasă. Oare?
L-am remarcat în primul rînd pentru eleganța pe care o arăta în folosirea limbii române. Şi mai ales pentru faptul că vorbirea sa era completamente lipsită de supărătoarele “ă” şi “î” cu care cei mai mulți dintre noi ne “împodobim” cele mai simple enunțuri.
Sau breaking news, mai pe englezeşte: Dragi cititori de bloguri, întrerupem preț de o postare monotonul nostru excurs despre cancer pentru a vă prezenta o proaspătă (azi a ieşit, azi v-o livrez şi eu) şi deosebit de interesantă ştire despre, ați ghicit, cancer.
Şi a fost apoi ziua de 9 august 1945. Iar în acea zi cea mai avansată, cea mai civilizată, cea mai democrată, ba chiar – după cum singură se prezintă – cea mai morală națiune a lumii a aruncat o altă bombă atomică. De data asta asupra unui oraş numit Nagasaki.
… jucată de un japonez. Dar nu cu un revolver, ci cu bomba atomică. Două, mai precis. Americane, desigur. Hibakusha este un cuvînt japonez care îi desemnează pe cei care au supraviețuit bombei atomice. Termenul înseamnă “oamenii afectați de explozie”.
Este titlul unui cîntecel al lui Tom Ze, un artist brazilian cu un destin aparte. Nu am încercat să aflu ce încearcă Tom să ne transmită prin muzica sa (piesa e în limba portugheză), ce anume l-a deranjat în activitatea distinsei organizații, însă pot să-i înțeleg supărarea.
Hiroshima. Pînă în ziua de 6 august 1945 era doar un nume de oraş japonez. Începînd cu acea zi nefastă a istoriei a devenit un simbol. Primul oraş care a cunoscut direct nenorocirea unui bombardament atomic, Hiroshima a renăscut (la propriu) din propria cenuşă. La 65 de ani de la tragedie, Hiroshima este iarăşi un oraş normal, ca atîtea altele din Japonia sau din restul lumii.
Mereu şi mereu. Discret şi aristocratic, aşa cum şi-a trăit şi viața, Motzu revine fără încetare din lumea de dincolo în gîndurile celor care l-au admirat, fie că l-au înțeles, fie că nu. De ziua morții, de ziua naşterii, ca şi de toate celelalte zile ale anului, Motzu se află printre noi.
Aş fi preferat să scriu un articol similar celui de ieri cu referire la țara nostră. În fond, americanii cu problemele lor, noi cu ale noastre.
Din păcate însă nu avem astfel de date. Pentru că în România nu există o colectare sistematică şi serioasă a datelor privind cancerul.
De data asta cu veşti bune.
Cu fiecare an sînt din ce în ce mai puțini oameni care mor din cauza cancerului, cel puțin în SUA. Americanii reuşesc să controleze această teribilă boală cu programe de prevenție eficiente şi cu tratamente din ce în ce mai bune, potrivit unui raport al Societății Americane de Cancer.
S-a născut într-o familie sărmană dar a ajuns regele jazzului. Şi deşi a crescut singur, a ajuns cunoscut de o lume întreagă.
Nu întotdeauna o suspiciune sau un diagnostic de cancer se confirmă. Din cînd în cînd lucrurile se termină cu bine.
Mihaela Geoană e un asemenea exemplu. La un moment dat a făcut o mamografie care ridica o suspiciune de cancer de sîn. La recomandarea medicului Mihaela a făcut un set de teste după care a putut să răsufle uşurată. Nu era vorba de cancer, a fost doar o alarmă falsă.
