Nici nu s-a fanat bine strălucirea pixelilor în care am exprimat dilema de ieri că iată, primim şi un posibil răspuns. Discret şi neaşteptat precum o rachetă intercontinentală, acesta aterizează azi în paginile blogului nostru mulțumită cercetătorilor americani care, după ce au studiat cîte-n lună şi-n stele, şi-au îndreptat din nou ocheanul (sau mă rog, microscopul) înspre probleme ceva mai lumeşti. Mult prea lumeşti şi chiar mult prea omeneşti.
Rudolf Wirchow a fost un medic german de renume, considerat părintele patologiei moderne şi creditat, printre altele, cu identificarea celulelor din leucemie. Acum mai bine de o sută de ani, după ore şi ore de observații aride la microscop el a descris – într-un mod mai degrabă poetic – ceea ce a văzut el că înseamnă cancerul. În cuvintele lui, boala malignă nu e altceva decît o încercare de reparare a unei răni în cursul căreia, din diverse motive, ceva nu a funcționat bine.
Runda a doua. “La ce-i trebuie chelului tichie de mărgăritar?” probabil că se întreabă cu năduf Unchiul Sam privind mai către sud dinspre Florida lui cea însorită. Sau altfel spus, la ce-i trebuie Cubei un “Centru de Imunologie Moleculară”?
Fum maxim poate. Una dintre principalele explicații pentru internaționalul (şi iraționalul) succes al excentricului obicei al fumatului este – după mintea mea – abilitatea celor care îl practică de a fi simultan atît practicieni înverşunați, cît şi teoreticieni de forță. Abilitate care se pare că nu cunoaşte bariere de sex, vîrstă, educație, apartenență politică sau echipă de fotbal preferată.
Celebrii şi ubicuitarii cercetători englezi s-au prins probabil că lumea începe să se confrunte cu o inflație de studii care li se datorează, cu riscul major ca descoperirile lor să nu mai intereseze pe nimeni. Aşa că au început să recurgă la diverse stratageme, cum ar fi în acest caz asocierea cu cercetătorii scoțieni şi cu cei japonezi (parcă începe să devină un pic mai credibil, nu-i aşa?).
Uneori chiar înaintea cancerului în sine. Iar asta se întîmplă de cînd nu mai sîntem noi cei care facem matematica, ci e matematica cea care ne face pe noi. Imediat ce ne confruntăm cu un diagnostic serios (cum ar fi cel de cancer, de exemplu), prima noastră întrebare – aproape reflexă – este: “Doctore, cît mai am de trăit?” Ca şi cum omul nostru doctor ar avea vreo putere să decidă ceva în acest sens.
Trebuie să mărturisesc faptul că nu am nici cea mai mică idee despre cît de infinit e cu adevărat infinitul. În plus, am serioase dificultăți în a-mi imagina în ce măsură nemurirea e, într-adevăr, nemuritoare. Dar dacă există un infinit cu adevărat infinit şi dacă nemurirea este într-adevăr nemuritoare (precum ne place nouă, limitaților de muritori ce sîntem, să ne închipuim), atunci probabil că cei patru membri ai unui grup pe nume Beatles se regăsesc printre privilegiații care vor primi permisiunea să le pipăie.
Dar nu din parcare, ci dintr-o listă exclusivistă cu cele mai nocive substanțe pentru fragila ființă umană. Nu că aceasta – ființa adică – nu ar contribui cu propria sa mînă la respectiva fragilitate. Ca să nu mai prelungesc inutil suspansul intru direct în subiect. Se vede treaba că, dintr-un grup de 20 de pretendenți la titlul de inamicul chimic numărul unu al sus-numitei ființe, alcoolul e un fel de rege neîncoronat.
Ca să nu treacă toată luna de aniversare (că zile deja au trecut cam de vreo săptămînă) am să fac astăzi vorbire despre un cetățean cu un destin excepțional.
Mai întîi ni s-a născut, din marmură albă și din bronz, Măiastra lui Brîncuși. Pentru ca apoi să ni se nască, de data asta din carne și din oase, o altă Măiastră, așa numită de Nicolae Iorga la auzul vocii ei.
Cortina se lăsa aşadar peste episodul trecut exact la momentul în care intrau în scenă doctorii. Dar care intrau nu ca să salveze ce mai era de salvat, ci ca să mai arunce şi ei o perdea de fum, atît cît să sporească şi mai mult confuzia şi să mai prelungească un pic agonia.
Tutunul, cadoul băştinaşilor din Lumea Nouă către coana Europa (răspîndit apoi democratic de aceasta pe la restul de aborigeni), nu încetează să (mă) uimească prin succesul fulminant cu care s-a insinuat în viața noastră. Venită pe meleagurile noastre împreună cu porumbul şi cartoful cu aceeaşi cursă transatlantică, planta de tutun e singura dintre cele trei care a atins statutul de vedetă.
Se administrează prin inhalare (fum de țigară, trabuc, pipă, narghilea), prizare, sau mestecare. Activ sau pasiv. O dată, de două, de trei ori pe zi sau la nevoie, pe termen nedefinit. Se poate procura de la chioşcul de la colțul străzii (cu timbru) sau de la furnizorii ambulanți din piețe (fără timbru şi mult mai ieftin). Eventual gratis, la mîna a doua, prin vreun bar sau ceva. Cam aşa ar suna o recomandare (rețetă?) de la medic pentru un “tratament” cu tutun.
Am tot insistat pe “binefacerile” fumatului. De care fiecare dintre noi poate alege să se “bucure”, în virtutea liberului arbitru. Invers, cei care nu savurează deliciile fumatului au opțiunea – chiar dacă un pic mai dificilă – să îşi păstreze plămînii cît de cît mai curați. O misiune mai grea în acest sens au copiii cu părinți fumători, însă cumva-cumva se pot şi ei descurca, la o adică.
Întotdeauna va exista o cerere pentru lucrurile folosite, deoarece mereu vor fi oameni care vor găsi un uz pentru ceea ce vînd sau aruncă alții. Există maşini la mîna a doua, mobilă la mîna a doua, biciclete la mîna a doua, ba chiar şi – chiar dacă unii le-ar considera obiecte prea personale pentru o asemenea ipostază – haine la mîna a doua. Aceasta din urmă e valabilă mai ales pentru România, însă la ce te-ai putea aştepta de la o țară de mîna a doua, ca cea în care am fost anunțați de curînd că ne ducem zilele.
Vă plac cifrele mari? Atunci citiți mai departe. Sînt 300 de milioane de fumători în China. Adică ceva mai mult de jumătate din populația masculină, la care se adaugă, din păcate, o felie din ce în ce mai rotundă din cea feminină. Un milion dintre aceştia mor în fiecare an din cauza bolilor asociate fumatului.
Încheiem o săptămînă “dedicată” fumatului cu un post despre, evident, fumat. Poate chiar sîntem mai macho cînd fumăm, sau poate doar ni se pare. Poate doamnele se simt mai sexy cu țigara între buze, sau poate doar noi le facem să creadă asta. Poate nu e nimic mai cool pentru un tînăr decît o țigară aprinsă într-o zi fierbinte de vară, ce ştiu eu? Şi poate că într-o zi vom găsi la raionul de dulciuri pentru copii bomboane care se pot fuma.
Azi e rîndul lor, al doamnelor care va să zică. Jumătățile noastre care, nefiind niciodată absolut sigure de acest lucru, au căutat dintodeauna orice prilej să ne demonstreze că ne sînt egale. Companiile de țigări au înțeles rapid acest lucru şi le-au dat o mînă absolut dezinteresată de ajutor. Au creat special pentru ele țigara ca simbol al feminității, armă cu care femeile au şi atacat teritoriul pînă atunci atît de masculin al tutunului.
Am vorbit ieri despre arome. Arome diverse, din plante neaoşe sau exotice, cu efecte mai mult sau mai puțin benefice pentru sănătate. Arome care, folosite cu înțelepciune, pot ajuta la vindecare în multe afecțiuni sau boli, inclusiv cancer. Există însă şi o plantă care nu numai că nu are nici un efect benefic pentru organismul uman, dar chiar se distinge prin contrariu, chiar şi în cantități minimale.
De data asta cu veşti bune.
Cu fiecare an sînt din ce în ce mai puțini oameni care mor din cauza cancerului, cel puțin în SUA. Americanii reuşesc să controleze această teribilă boală cu programe de prevenție eficiente şi cu tratamente din ce în ce mai bune, potrivit unui raport al Societății Americane de Cancer.
