Spuneam, în ultimele zile ale anului trecut, că America mai pierde un război. Un război dus împotriva unui inamic cel puțin la fel de eluziv ca și terorismul împotriva căruia s-a înverșunat în ultimii ani. Un război (termen care mie nu îmi place, dar care se pare că pe ei îi coafează teribil) dus de data asta pentru viață, în competiția acesteia cu cancerul.
Hugo Chavez este un personaj colorat, fără doar și poate (nu știu cît din această faimă se datorează meritelor personale și cît influenței “binevoitoare” a canalelor mediatice internaționale, dar asta e o altă poveste). Zilele trecute, în urma anunțului că (și) președinta Argentinei, Cristina Kirchner, este bolnavă de cancer, Hugo a opinat că aceasta (respectiv, “înlesnirea” îmbolnăvirii de cancer a liderilor politici incomozi) ar putea fi o nouă armă de luptă politică folosită de SUA, prin brațul ei internațional numit CIA*.
Care are prin urmare șanse tot mai mari ca, pînă la Marea Trecere, să rămînă acolo unde îi este locul. Testul anual (la americani) de depistare a cancerului de prostată (PSA – Prostate Specific Antigen, sau, în dulcele grai, Antigenul specific al prostatei) nu salvează vieți. Au demonstrat-o 76.000 de bărbați urmăriți între 10 și 13 ani pentru acest lucru.
Mă opresc asupra acestei știri doar pentru a face un comentariu amar. Știrea (la prima vedere bună) este că o companie farmaceutică sud-coreeană a primit aprobarea pentru a produce și comercializa primul medicament anti-leucemic dezvoltat vreodată de o țară asiatică.
O știre care este importantă – în opinia mea – nu atît prin ceea ce ne anunță, ci mai ales prin implicațiile pe care le are asupra modului în care (ar trebui să) privim cancerul. O echipă de cercetători elvețieni a descoperit că femeile cu cancer de sîn care iau tratament anti-estrogenic își reduc concomitent și riscul de a face un melanom malign.
America Latină – căci despre ea este vorba – mai trece un nume pe lista tot mai lungă a președinților de țară care au (sau au avut) cancer. După Hugo Chavez (Venezuela, președinte pe viață), Luiz Inacio Lula da Silva (Brazilia, fost), Dilma Rousseff (Brazilia, actual) și Fidel Castro (Cuba, etern), a venit rîndul Cristinei Elisabet Fernández de Kirchner (Argentina, fost și actual).
Drama prin care trec Kezia și Saoirse mi-a adus aminte de o altă poveste, la fel de emoționantă și aproape trasă la indigo. O poveste care se petrece – atît geografic cît și sufletește – mult mai aprope de noi. O poveste care se scrie, de astă dată, direct în limba română.
După ce m-a (oarecum) certat acum cîteva zile, Larisa revine ceva mai împăciuitoare (probabil și ca urmare a faptului că a mai citit între timp cîte ceva din ce scriu) cu următorul mesaj, redat aici întreg și întocmai și cu păstrarea grafiei originale: “Problema e ca medicina alopata nu functioneaza, de zeci de ani tratamentele chimioterapeutice nu s-au imbunatatit, exista aceiasi mortalitate, aceiasi deteriorare a organismului, si cu toate astea sunt singurele tratamente aprobate!”
Sînt blonde și au ochi albaștri. Și amîndouă rîd ușor. Și, în plus, au o preferință comună pentru piersici. Ca să nu mai spun de faptul că sînt rude. Kezia, 28 de ani, este mama. Iar Saoirse, un an și un pic, este fiica (cu ocazia asta observ că amîndouă au – chiar dacă diferite – nume straniu de frumoase).
Să mi le dai pe toate. E noul refren pe care guvernul francez vrea să-l impună în Hexagon, în special în rîndul populației (mai exact, a unei părți a acesteia) de sex feminin. De la care vrea să răscumpere implanturile mamare de un anume tip produse de o companie franceză, implanturi care au fost între timp interzise.
America a pierdut războiul. E vorba despre aceeași Americă pe care o știm cu toții și care nu s-a distins niciodată de-a lungul istoriei printr-o abilitate deosebită de a cîștiga războaie. De fapt, chiar din contră. Și n-ar fi încă nimic dacă ar pierde doar războaiele duse pe fronturi reale – în fond ce caută aia găsește (deocamdată în Iraq, iar în curînd și în Afganistan).
Nu știu de unde are numărul fiecăruia dintre noi, însă de căutat ne caută (pînă și OMS – Organizația Mondială a Sănătății a fost nevoită acum cîteva luni să admită acest lucru). Iar pe unii dintre noi ne și găsește, în cele din urmă. Orice ar spune marile companii de telecomunicații, care nu vor să-și vadă profitul amenințat de un aspect – cel puțin pentru ele – mai mult decît minor. Am scris la momentul respectiv despre avertizarea OMS.
… fum (mai) puțin … Se schimbă vremurile. Și nici Brazilia nu mai e ce-a fost. Dacă Lula da Silva, fostul ei președinte, a fost “liber” să fumeze unde și cum a vrut vreme de mai bine de patruzeci de ani, se pare că nu mai este cazul. Nici măcar pentru cetățenii obișnuiți.
S-ar fi putut număra, precum tatăl lui, printre prietenii necondiționați ai poporului nostru. Asta dacă România nu ar fi trecut printr-o ciudată întîmplare pe care, la 22 de ani distanță, încă nu știm cum să o denumim.
Chiar astăzi, la mai bine de douăzeci de ani de cînd a început. O dată cu cel care a inițiat-o și i-a fost, atunci și peste ani, simbol.
Linda Fisher a suferit în 2003, la vîrsta de 40 de ani, o dublă mastectomie în urma unui cancer de sîn. Revenită acasă, a fost copleșită de flori, carduri de felicitare și tot felul de cadouri trimise de prieteni și cunoscuți care îi erau alături. Toate, lucruri care au ajutat-o foarte mult din punct de vedere emoțional, dar care au făcut prea puțin pentru a-i alina durerea fizică pe care o resimțea în urma operației.
Kathy McEvoy s-a întîlnit cu cancerul la modul abrupt. Se apropia de 50 de ani cînd a fost diagnosticată cu un cancer de sîn. Patru zile mai tîrziu își dădea demisia din slujba pe care o deținea (o funcție importantă de conducere în care făcea “o mulțime de bani”). “A fost ca un semnal de trezire”, spune ea.
Șic și unic. Asta e ceea ce au avut în minte Rachel Troxell și Robin Miller, două femei care s-au întîlnit întîmplător în 2006 în sala de așteptare a cabinetului doctorului lor. Amîndouă au fost diagnosticate cu cancer de sîn, iar în urma tratamentului ambele au dezvoltat un limfedem* al brațului.
Sau unde ne poate duce abordarea (exagerat de mecanicistă) a medicinii. Recte, a bolii și/sau a sănătății. Luiz Inacio Lula da Silva este un tip extrem de simpatic. Un bonom. Care, datorită faptului că a fost pînă anul trecut președintele Braziliei, mai face încă, din cînd în cînd, prima pagină a ziarelor.
Susan Beausang a trecut prin aceeași experiență ca și Patricia Brett, respectiv o dublă mastectomie preventivă. Doar că în cazul ei gena anormală nu sa- numit BRCA1, ci … BRCA2. Un fel de “aceeași Mărie, dar cu o altă pălărie”. După mastectomie a urmat … alopecie (căderea totală a părului).
