Consumul de carne dăunează grav sănătății. Ei bine, poate că va mai trece ceva timp pînă cînd avertismente de acest fel vor apărea pe pachetele de carne cumpărate de la alimentara. Sau prin pauzele publicitare de la televizor.
Copiii – știm deja asta de la televizor – spun lucruri trăznite. Iar ăsta e un merit al lor. Pe de altă parte copiii mai și fac lucruri trăznite. Bunăoară să mănînce timp de 15 ani doar nuggets pînă la a ajunge pe punctul de a muri.
Nu vă faceți iluzii! Pentru că siluirea (citește “modificarea genetică”) plantelor nu e decît ultimul cadru al unui film în care acestea au fost terfelite, zdrelite, storcite (citește “înmuiate, mărunțite, hidrolizate”), pentru a ne fi în cele din urmă oferite nouă drept mîncare. Vorbesc aici despre tot felul de produse “naturale”, care dealtfel numai naturale nu sînt.
Bine-bine, sindromul metabolic în sus, sindromul metabolic în jos. Dar pînă la coadă, despre ce vorbim? Ia să vedem noi așadar ce e sindromul metabolic și cam ce vrea el. Pe rînd, în ordine inversă: 1. Sindromul metabolic nu vrea nimic; de fapt, dacă nu l-am provoca, el nici măcar nu ar exista. 2. Sindromul metabolic este un grup de condiții (afecțiuni) medicale care înseamnă tot atîția factori de risc pentru o serie de boli cronice precum: boala coronariană (dar și alte boli cardio-vasculare), diabet (de tip 2), accidente vasculare cerebrale și cancer.
Că veni vorba despre sindromul metabolic, această struțo-cămilă a medicinii vestice. Mi-am zis că, dacă tot m-am împiedicat de el, poate n-ar strica să fac o cercetare rapidă privind progresul făcut de știința medicală în cunoașterea, înțelegerea și, de ce nu, tratarea acestuia. Îmi amintesc că (prea) multe necunoscute îl asaltau încă de pe cînd îmi toceam și eu coatele prin băncile școlii medicale. Iar situația nu părea să se schimbe într-un ritm prea promițător nici în anii ce au urmat.
După ce am dat precauți două ture în jurul ei, să intrăm direct în problemă. Sînt din ce în ce mai mulți copii supraponderali sau obezi (deocamdată fenomenul e mai întîlnit în America, însă România recuperează rapid). Iar medicii pediatri încep să descopere tot mai multe legături între metabolismul zahărului, afectarea hepatică și epidemia de obezitate.
Nu mi-a venit să cred prima dată cînd am citit știrea. Am revenit apoi de cîteva ori asupra ei și tot nu am înțeles cum de e posibil așa ceva. O citesc acum din nou și mintea mea refuză să priceapă. O tînără de 17 ani pe nume Stacey Irvine din Marea Britanie a trăit timp de 15 ani hrănindu-se doar cu nuggets (bucățele) de pui de la fast-food.
Revin la povestea asaltului McDonald’s asupra micii comunități din Loma Linda. Care comunitate, cu ideile ei fixe despre ce înseamnă o viață sănătoasă, nu vrea decît să fie lăsată în pace. Pentru că, desuete sau nu, aceste concepții i-au adus micului oraș californian (circa 21.000 de suflete) un nesperat loc în clubul extrem de select al așa-numitelor “zone albastre”.
Zilele trecute, în timp ce răsfoiam prin CNN & Co., am dat peste o știre care mi-a trezit interesul. Sub un titlu bombastic (15 top killers of Americans – “Primii 15 ucigași ai americanilor”) erau prezentate primele 15 – ca număr – cauze de deces în rîndul locuitorilor Statelor Unite. Pe un deloc onorant loc 2, imediat după bolile cardio-vasculare, se lăfăia … cancerul (sau, mă rog, multitudinea de boli maligne reunite sub acest nume generic).
Sărim un pic peste ocean pentru o știre care ar putea fi considerată amuzantă dacă n-ar fi de-a dreptul tristă. Cartoful și pasta de tomate sînt, în viziunea Congresului american, vegetale. Iar pe cale de consecință eligibile pentru a primi subsidii federale în cazul în care sînt incluse în meniul oferit de către școli elevilor.
… din nou … Cercetătorii – parcă din ce în ce mai mulți, parcă din ce în ce mai prolifici – fac ceea ce ştiu ei mai bine, adică cercetează. Cînd şi cînd ne spun lucruri noi, de cele mai multe ori însă doar ne explică lucruri pe care noi le ştiam deja. E şi cazul dezvăluirilor de astăzi.
Celebrii cercetători englezi ne mai aruncă zilele astea, de dincolo de Canalul Mînecii, o dilemă. De data asta însă una de grup. Sau, şi mai exact (şi, implicit, mai dramatic), de specie. Noroc lui Homo Sapiens că, bine ancorat deja în poziția bipedă care l-a consacrat, poate cel puțin să se scarpine fără probleme după ceafă pînă se dumireşte încotro s-o apuce.
Nu mai e demult timp un secret faptul că francezii şi americanii se au precum şoarecele şi pisica. Iar într-un desen animat cu Tom şi Jerry, de exemplu, nu am avea nici un dubiu privind cine pe cine întruchipează. Morocănosul Tom, căutînd tot timpul alte şi alte mijloace de control şi istețul Jerry, care reuşeşte de fiecare dată să-i dea acestuia cu tifla.
Avem aşadar cele mai felurite metode de a ne îndestula cu zahăr. Să ne punem şi în cap, la o adică (ceea ce, într-un sens desigur figurat, nu ar fi neapărat rău atîta timp cît zahărul este singurul “combustibil” pe care creierul îl poate folosi pentru a funcționa normal).
E ruda vegetală a untului. Cel puțin asta a fost intenția (şi speranța) cu care a fost creată. O alternativă mai ieftină şi mai uşor de obținut decît surata ei animală. Sau – cum a descris-o Napoleon al III-lea atunci cînd a oferit un premiu pentru descoperirea unei metode de a o produce – un înlocuitor satisfăcător al untului, destinat armatei şi claselor inferioare.
După schnaps-ul de noapte-bună de ieri, e momentul pentru un mic dejun periculos de bun. Bun pentru papilele gustative, periculos pentru pancreas, inimă, ficat, colon, etc. Ale noastre, toate, nu ale lor. Căci ei îşi încasează frumuşel profitul şi se “regalează” apoi, mai mult ca sigur, prin tot felul de restaurante chic, cu un meniu, fără îndoială, mult mai soft.
Uitîndu-mă în urmă, nu pot să spun că mă prăpădesc după perioada petrecută în armată. Însă unul dintre meritele experiențelor de viață mai puțin plăcute este acela că ne învață să prețuim altfel micile bucurii pe care aceasta ni le rezervă totuşi. Un astfel de moment a apărut atunci cînd unitatea în care îmi făceam stagiul militar a trebuit să-şi reîmprospăteze stocurile strategice de biscuiți. Iar stocurile vechi au fost date la consum. Poate nu pare, însă prin comparație cu mîncarea oferită de o popotă, biscuiții sînt o adevărată delicatesă.
Răspunsul corect şi extrem de simplu este: nici una nici alta!
Ştiți ce este Coca-Cola? O companie multinațională şi multimiliardară care păstrează într-un seif de bancă de undeva dintr-un oraş american o hîrtiuță. Pe această hîrtiuță sînt trecute cîteva cuvinte, chipurile formula secretă a (mult-prea-exagerat-şi-absolut-nejustificat-de) celebrei băuturi. O formulă păzită mai ceva ca aurul de la Fort Knox. Şi cam asta e tot.
