anul acesta am trăit, cu toții, o primăvară care, în fapt și în drept, nu a fost
și zic nu a fost pentru că am privit-o toți cu spaimă din spatele ferestrelor bine închise, cu ochii la un televizor (cine mai are și cine-l mai crede) parcă deraiat din mințile tranzistorii lui
E ceea ce aud (prea) mulţi oameni loviţi de cancer de la doctorii lor. Chiar dacă doar ei, doctorii sînt cei care nu mai pot face nimic, sau mai exact medicina pe care o practică. Medicină care mai devreme sau mai tîrziu îi pune în poziţia (ba chiar îi obligă, mai exact) să spună acest lucru pacienţilor lor.
Vorba Poetului: „Există o singură viață mare la care noi participăm” Căci ce ne-am face noi, muritorii de rînd, fără El? Cine ne-ar mai desluşi nouă înțelesul? Există o singură sănătate mare din care noi ne înfruptăm, l-ar putea completa Doctorul. Doar că …
O cheamă Abraxas și, așa cum se întîmplă de cele mai multe ori în marketing, cu cît numele e mai pompos, cu atît știe produsul sau serviciul să facă mai puține. Chiar în timp ce scriu îmi dau seama că poate nu a fost identificată chiar degeaba. Însă nu pentru că ar putea avea vreo consecință benefică (sînt prea multe exemplele care exclud deja această variantă).
Astăzi e o zi care n-ar trebui să existe. Încropită din resturi, înghesuită în calendar o dată la patru ani, taman cînd e lumea mai ocupată cu venirea primăverii … în sfîrșit … și tot restul. Acesta e un articol care nu ar trebui să existe. Însă realitatea – mereu proaspătă, surprinzătoare mereu – îl face să fie.
Am adus vorba ieri despre suportul pe care îl primesc (sau nu) pacienții cu cancer din România. Iar aici aș vrea să fac o distincție. Prin suport înțeleg toate acele activități, servicii și resurse pe care un pacient cu cancer le poate accesa în scopul de a-și grăbi vindecarea și reintegrarea în familie și în societate. Asta spre deosebire sau, mai exact, pe lîngă îngrijirea medicală directă de care beneficiază aceștia în spitale sau cabinete medicale.
Eşti doar un copil, ai strîns cu greu cîțiva anişori. Parcă abia a trecut seara magică în care ți-ai lăsat la culcare un ciorăpel la capul patului pentru ca a doua zi să te trezeşti cu el plin de bunătăți de la Moşu’ Nicolae. Nici nu ți-ai revenit bine din uimire că în casă ți-a aterizat un brăduț. Pe care, împreună cu părinții, l-ai împodobit cum ai putut tu mai bine în aşteptarea lui Moş Crăciun.
Cuvinte fireşti adresate de către orice pacient de pe lumea asta medicului care l-a făcut bine. Cuvinte care apar însă într-o cu totul altă lumină atunci cînd sînt rostite de un pacient aflat pe patul de moarte.
“Pentru construcție (un avion solar, nota mea), am mers la fabricanții de avioane cu specificațiile noastre şi ei au spus că e imposibil; de aceea am abordat un constructor naval – şi pentru că acesta nu ştia că e imposibil, ne-a ajutat.”
Acestea se pare că au fost ultimele cuvinte ale lui Nichita, din noaptea de 13 decembrie 1983. Laureat al Premiului Herder şi nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură, poetul a avut cinci iubite: Magdalena Petrescu, Doina Ciurea, Gabriela Melinescu, Tudoriţa Tărâţă şi, poate pe primul loc, limba română pe care o considera „Dumnezeiesc de frumoasă”. Cu majusculă.
Doi prieteni moscoviți se întîlnesc pe strada Arbat*. Unul dintre ei cu o cravată nouă, abia cumpărată. – Frumoasă cravată, cît ai dat pe ea? îl întreabă amicul lui. – Am luat-o de la magazinul cutare cu 300 de euro, se făleşte acesta. – Te-ai grăbit amice, au la buticul de peste drum la fel cu 400! replică primul.
Am mai schimbat firma și mi-am luat și un pseudonim mai simplu (și potențial mai cool). Înăuntru însă nu e nici un leopard, ci doar (tot) eu. Vă aștept așadar, cu aceleași doftorii, la noua adresă:
www.desprecancer.com
Sau cel puțin aşa ne place să credem. Probabil pentru că ne uităm prea mult la filme americane. Pentru că doar acolo există cîte un leac minune pentru orice.
Toamna unii numără bobocii. Alții numără doctorii. Atîția cît au mai rămas. Unii mai fac – încă – vinul din strugurii crescuți în via proprie sau pun murături pentru la iarnă. Alții se caută prin doctori, fără să ştie dacă vor mai apuca să bea din vinul nou sau să mănînce de sărbători sărmăluțe învelite în varza tocmai pusă la murat.
Fumatul poate ucide. Nu zău! Păi și curiozitatea poate ucide. De exemplu dacă este prost direcționată, așa cum noi oamenii am învățat de la pisică (vezi și celebrul dicton „curiosity killed the cat”).
Astăzi este prima zi de şcoală. Toți copiii … De fapt nu chiar toți. Căci pentru o parte dintre ei clopoțelul nu a sunat astăzi. Sau dacă a sunat, ei nu l-au putut auzi.
Se împlinesc astăzi, iată, trei luni de zile şi un pic peste o sută de articole de cînd am pornit acest blog. Răstimp în care am discutat despre cancer mai mult la modul general, dar în care am atins în cîteva rînduri şi unele aspecte practice. Unul dintre acestea a fost publicarea listei cu membrii Comisiei de Oncologie de pe lîngă Casa Națională de Asigurări de Sănătate, cea care aprobă dosarele de tratament pentru pacienții cu cancer din România.
Cortina se lăsa aşadar peste episodul trecut exact la momentul în care intrau în scenă doctorii. Dar care intrau nu ca să salveze ce mai era de salvat, ci ca să mai arunce şi ei o perdea de fum, atît cît să sporească şi mai mult confuzia şi să mai prelungească un pic agonia.
Se administrează prin inhalare (fum de țigară, trabuc, pipă, narghilea), prizare, sau mestecare. Activ sau pasiv. O dată, de două, de trei ori pe zi sau la nevoie, pe termen nedefinit. Se poate procura de la chioşcul de la colțul străzii (cu timbru) sau de la furnizorii ambulanți din piețe (fără timbru şi mult mai ieftin). Eventual gratis, la mîna a doua, prin vreun bar sau ceva. Cam aşa ar suna o recomandare (rețetă?) de la medic pentru un “tratament” cu tutun.
