Dacă ar fi să cred tot ce se mai scrie prin ziare, mi-aș putea deja permite să mă relaxez. Complet, total și ireversibil. Omenirea va fi se pare, în cele din urmă și pînă la coadă, salvată. Carevasăzică inclusiv eu, ca parte cu drepturi depline a acestei omeniri. Iar acum vine […]
sînt bolnav, nu îmi e bine
vreau să mă ridic din boală şi nu ştiu cum
aş schimb ceva şi nu ştiu ce
şi totuşi e atît de uşor, atît de nespus (şi de nesperat) de uşor
tot ceea ce e nevoie pentru a mă vindeca e o simplă întoarcere în sănătate; nu trebuie să schimb nimic pentru că nu e nimic de schimbat
motto: “Am început să înțeleg cîte ceva din ceea ce ştiu.” – Nichita Stănescu
“Din vremuri imemoriale omul a căutat un mîntuitor; iar cînd nu caută un mîntuitor, caută un leac. El crede în paternalism. Vrea să primească ceva pe nimic, fără să ştie că prețul suprem pe care îl plătim vreodată pentru orice e să-l primim de-a gata. (…)
ginecologie, pediatrie, endocrinologie, ortopedie, psihiatrie … dar şi: dermatologie, cardiologie, hematologie, stomatologie … sau, şi mai bine: alergologie, imunologie, virusologie, radiologie … ca să nu mai zic de: diabetologie, oncologie, neurologie … ce s-a ales de săraca medicină, ce a (mai) ajuns şi bietul om …
“(…) E vorba într-adevăr, Charmides, despre un fel de leac care nu-ţi poate însănătoşi capul singur, ci totul se petrece cum poate ai şi auzit-o de la medici mai buni; atunci cînd vine la ei cineva cu durere de ochi, ei îi spun că nu se pot încumeta să-i vindece doar ochii, ci trebuie să-i îngrijească în acelaşi timp capul spre a-i însănătoşi ochii; şi la fel, să nu-şi închipuie bolnavul — căci ar fi ceva tare necugetat — că poate să-şi vindece capul singur, fără restul corpului.
Am ajuns să avem o medicină complexă, noi oamenii (normal că doar noi, oamenii, pentru că ele, animalele, nu au nevoie de medicină pentru a rămîne sănătoase). Ne bazăm pe aparate tot mai sofisticate, care ne împart fiziologia în cifre cu zecimale tot mai precise şi ne descompun anatomia în imagini formate din felii tot mai subțiri.
Iar cei care ne aduc minunata veste sînt, bineînțeles, inepuizabilii cercetători britanici (care, între noi fie vorba, se pare că nu sînt la curent cu eşecurile repetate şi răsunătoare ale colegilor lor americani în unilateral declaratul lor război împotriva, ați ghicit, cancerului).
Astăzi e o zi care n-ar trebui să existe. Încropită din resturi, înghesuită în calendar o dată la patru ani, taman cînd e lumea mai ocupată cu venirea primăverii … în sfîrșit … și tot restul. Acesta e un articol care nu ar trebui să existe. Însă realitatea – mereu proaspătă, surprinzătoare mereu – îl face să fie.
De statul român mai greu. Am dat azi peste o situație fix ca la noi. Pentru impardonabila vină de a se fi îmbolnăvit de cancer (și, mai ales, pentru tupeul nemaiîntîlnit de a se fi vindecat), o femeie este în sfîrșit pusă la punct așa cum se cuvine de către chiar statul român.
“Aș face orice ca să mă vindec!” Lucrul pe care îl spun sau îl gîndesc la un moment dat cei mai mulți – dacă nu toți – dintre oamenii puși în fața unui diagnostic de cancer. Este așa-numita fază de “negociere”, unul dintre stadiile – identificate de către renumita cercetătoare elvețiană Elisabeth Kübler-Ross în modelul cu același nume – prin care trec pacienții cu boli terminale în procesul de acceptare a situației și de adaptare la consecințele acesteia.
Spuneam, în ultimele zile ale anului trecut, că America mai pierde un război. Un război dus împotriva unui inamic cel puțin la fel de eluziv ca și terorismul împotriva căruia s-a înverșunat în ultimii ani. Un război (termen care mie nu îmi place, dar care se pare că pe ei îi coafează teribil) dus de data asta pentru viață, în competiția acesteia cu cancerul.
O știre care este importantă – în opinia mea – nu atît prin ceea ce ne anunță, ci mai ales prin implicațiile pe care le are asupra modului în care (ar trebui să) privim cancerul. O echipă de cercetători elvețieni a descoperit că femeile cu cancer de sîn care iau tratament anti-estrogenic își reduc concomitent și riscul de a face un melanom malign.
După ce m-a (oarecum) certat acum cîteva zile, Larisa revine ceva mai împăciuitoare (probabil și ca urmare a faptului că a mai citit între timp cîte ceva din ce scriu) cu următorul mesaj, redat aici întreg și întocmai și cu păstrarea grafiei originale: “Problema e ca medicina alopata nu functioneaza, de zeci de ani tratamentele chimioterapeutice nu s-au imbunatatit, exista aceiasi mortalitate, aceiasi deteriorare a organismului, si cu toate astea sunt singurele tratamente aprobate!”
Sau unde ne poate duce abordarea (exagerat de mecanicistă) a medicinii. Recte, a bolii și/sau a sănătății. Luiz Inacio Lula da Silva este un tip extrem de simpatic. Un bonom. Care, datorită faptului că a fost pînă anul trecut președintele Braziliei, mai face încă, din cînd în cînd, prima pagină a ziarelor.
Astăzi am primit de la Larisa un mesaj – comentariu la un post anterior – pe un ton oarecum războinic, pe care îl reproduc (cu grafia originală) in integrum: “Inainte sa postezi asa ceva mai bine informeaza-te.
Am adus vorba ieri despre suportul pe care îl primesc (sau nu) pacienții cu cancer din România. Iar aici aș vrea să fac o distincție. Prin suport înțeleg toate acele activități, servicii și resurse pe care un pacient cu cancer le poate accesa în scopul de a-și grăbi vindecarea și reintegrarea în familie și în societate. Asta spre deosebire sau, mai exact, pe lîngă îngrijirea medicală directă de care beneficiază aceștia în spitale sau cabinete medicale.
Ștefania m-a căutat zilele trecute pentru un sfat, mama ei fiind proaspăt operată pentru un cancer de pancreas. Apoi mi-a dat cîteva nume de – mai mult sau mai puțin – medicamente, cerîndu-mi o opinie privind eventuala lor eficiență ca tratament adjuvant al cancerului. Inițial am ales să nu dau curs cererii ei, din rațiunea simplă că nu am timpul necesar pentru a răspunde în detaliu la fiecare întrebare pe care o primesc. Apoi am reflectat puțin și am realizat că răspunsul nu i-ar fi adresat doar ei (sau mamei ei), ci tuturor celor care au de-a face într-un fel sau altul cu această boală.
E deja un fapt acceptat pînă și de medicina noastră occidentală și mecanicistă că avem, pe lîngă corpul fizic, și unul energetic. Iar cei care au studiat din vremuri imemoriale problema (și aici mă refer la învățații din Orient) ne spun că, mai înainte de a ne îmbolnăvi în corpul nostru fizic, suferim (de) o dereglare energetică.
Revin asupra întîmplării cu prietenul al cărui tată s-a trezit peste noapte cu un diagnostic de cancer de prostată. Sînt cîteva lucruri simple pe care oamenii ar trebui să la facă. Și pe care aceștia de regulă nu le fac pentru că, cel mai adesea, nici măcar nu știu că le pot face. Iar aici vorbesc despre oamenii (bolnavi) în general și despre oamenii suspecți de, sau diagnosticați cu, un cancer în particular.
De cîteva zile mă tot întreb dacă să abordez sau nu subiectul, care este de fapt o continuare (și o completare) la una dintre cele două teme detaliate ca urmare a simpozionului de medicină integrativă. Mă tot codesc pentru că, deși am făcut o cercetare încercînd să găsesc atît argumente pro, cît și contra pentru a-mi forma o opinie informată pe care să o dau la rîndul meu cu inima împăcată mai departe, mărturisesc că nu am reușit. Iar ca urmare, o voi transmite ca atare – ipoteza e prea interesantă pentru a nu o menționa – lăsînd în acest caz la latitudinea fiecăruia decizia de a o accepta sau nu.
