Doi prieteni moscoviți se întîlnesc pe strada Arbat*. Unul dintre ei cu o cravată nouă, abia cumpărată. – Frumoasă cravată, cît ai dat pe ea? îl întreabă amicul lui. – Am luat-o de la magazinul cutare cu 300 de euro, se făleşte acesta. – Te-ai grăbit amice, au la buticul de peste drum la fel cu 400! replică primul.
Se întîmplă la Piatra-Neamț, în România (şi, după cum pretind unii, în chiar Uniunea Europeană). Un om este bolnav de cancer în fază terminală. Soția lui dă anunț în ziarul local pentru ajutor. Dar nu pentru a-şi duce soțul la tratament, e prea tîrziu pentru asta.
A mai luat cu ea, implacabil, şi pe cîțiva dintre noi, cu nume şi cu prenume cu tot. Cele mai multe dintre ele, numele, scrise cu litere comune pe doar un buletin. Eventual o diplomă sau două.
Dar nu din parcare, ci dintr-o listă exclusivistă cu cele mai nocive substanțe pentru fragila ființă umană. Nu că aceasta – ființa adică – nu ar contribui cu propria sa mînă la respectiva fragilitate. Ca să nu mai prelungesc inutil suspansul intru direct în subiect. Se vede treaba că, dintr-un grup de 20 de pretendenți la titlul de inamicul chimic numărul unu al sus-numitei ființe, alcoolul e un fel de rege neîncoronat.
Astăzi este prima zi a ultimei luni de toamnă. Dar şi ultima zi a unei luni mai puțin cunoscute, numită printre cunoscători Luna Conştientizării Vegetarianismului (Vegetarian Awareness Month). Care începe în ziua de 1 octombrie (declarată Zi Mondială a Vegetarianismului – World Vegetarian Day) şi se încheie chiar astăzi, 1 noiembrie (recunoscută drept Zi Mondială a Veganismului – World Vegan Day).
Pentru că e duminică şi pentru că noaptea s-a lungit brusc (că doar ce trecurăm la ora de iarnă), alterînd considerabil curgerea armonioasă a fluidelor neuro-transmițătoare prin sinapsele prinse – iarăşi – pe picior greşit … Dar şi pentru că amicul Daniel m-a cadorisit transcontinental cu un comentariu care vine ca o mănuşă absurdă peste secrețiile mele neuronale recente …
Ciudate animale mai sîntem şi noi, oamenii. Cum ştim noi să ne facem rău singuri, ba chiar cu bună ştiință (vezi alcoolul, tutunul, drogurile, dar şi băuturile răcoritoare sau omniprezentul fast-food). În plus, ne pricepem de minune să justificăm toate aceste “scăpări” cu frumoase şi bine alese cuvinte.
Fast-food. O noțiune atît de răspîndită, un cuvînt (sau mă rog, două) care a ajuns să fie înțeles de oameni de pe toată fața pămîntului, indiferent de sex, vîrstă, rasă, religie, educație sau echipă de fotbal preferată. Dacă cineva şi-ar (mai) propune într-o bună zi să creeze o (altă) limbă universală, probabil că ar fi una dintre primele intrări selectate pentru a-i alcătui dicționarul.
Luna octombrie, “Luna conştientizării cancerului de sîn” (Breast Cancer Awareness Month) se apropie de sfîrşit. După un debut impresionant – evenimentul anual de iluminare a unei clădiri (care a împlinit deja zece ani) şi crosul Casiopeea (aflat la prima ediție) – pare că respectiva campanie s-a încheiat prematur, cel puțin dacă ne uităm la ce (nu) se mai întîmplă pe la noi prin țară.
Cei dintre noi care am apucat să purtăm cravata roşie de pionier ne mai amintim cu siguranță aspectul inedit pe care începuse să îl ia peisajul citadin românesc în ultimii ani ai comunismului. Blocuri din ce în ce mai multe, la schimb cu spații verzi din ce în ce mai puține. Dar ce spun eu spații verzi? Iarba şi florile fuseseră înlocuite de pătrunjel şi mărar, iar arbuştii ornamentali schimbați pe araci de care atîrnau roşii, castraveți şi ardei graşi.
În toată nebunia prin care trecem zilele astea, printre veştile despre nemulțumiri, proteste şi nenorociri care parcă nu mai contenesc, pare că orice altă întîmplare nici nu mai merită trăită. Necum povestită.
Am primit astăzi două mere culese direct dintr-un pom de gospodărie țărănească. Mici, diforme și pline de pete, probabil că nu și-ar fi găsit niciodată locul într-un galantar de supermarket (nici măcar într-unul de tip discount). Aveau însă exact mirosul și gustul pe care ar trebui să le aibă un măr și pe care de multă vreme ceea ce ni se vinde nouă acum sub acest nume nu le mai au. Le-am mîncat cu o rară plăcere, ba chiar aș mai fi poftit la vreo două.
Şi nu mai insist, deoarece îmi închipui că știți continuarea. Mai întîi prietenul, Daniel. Autorul unui nou set de învățături – pe linia celor de la Neagoe (iară nu nea Goe) cetire, însă mult mai aplicate la problemele globale ale omenirii contemporane nouă – pe care a avut deosebita amabilitate […]
Produs Național Brut? Încercați mai bine Fericire Națională Brută. Nu este o glumă, ci indicatorul principal – şi cît se poate de real – după care se măsoară bunăstarea locuitorilor din Bhutan.
După ce am ascultat avertismentul faraonilor, haideți să ne aplecăm un pic mai în detaliu asupra problemei şi să căutăm ceva argumente care să susțină eventual mesajul mut al mumiilor egiptene. Aproape imediat ne cad ochii pe un studiu clinic foarte recent care confirmă faptul că terapia de înlocuire hormonală după instalarea menopauzei creşte atît riscul de cancer de sîn cît şi pe acela de deces la femeile în cauză.
Îmi pare rău că sînt eu cel care vă dă vestea, dar asta se pare că e situația. Nu e nici un dubiu, ne-o facem singuri, cu propria noastră mînă. Alături de roată, scriere şi internet, cancerul trebuie şi el trecut pe lista realizărilor – cu sau fără ghilimele – umane, dacă e să dăm crezare unui studiu recent al cărui rezultat surprinzător a fost smuls de cercetători din trupurile îmbălsămate ale mumiilor egiptene.
O boare cu aromă orientală venită pe o pală de vînt tomnatic ne şopteşte la ureche …
… o poveste pe care nu o veți regăsi printre cele o mie una cu care Şeherezada îşi prelungea în fiecare seară viața în turnuri de serai mîngîiate de lumina palidă a lunii.
Că tot sîntem la capitolul plastic. Zilele astea e plin ecranul televizorului de reclame McDonalds pentru un produs numit Happy Meal. Care cică rămîne (sau revine) la un preț imbatabil. Nu ştiu ce e atît de extraordinar aici, că doar plasticul a fost întotdeauna ieftin. Ieftin şi, cel puțin aparent, etern.
Dacă ieri am vorbit despre cum preparăm o mîncare bună, haideți astăzi să vedem în ce anume o preparăm, pentru ca ea să fie şi sănătoasă. Bunicile noastre primeau printre altele ca zestre – ce vremuri – un set de argintărie, eventual cu blazonul unui orfevrar de renume (deh, obiceiuri mic burgheze, fasoane de capitalism decadent). Mamele noastre, crescute în spiritul unui socialism angajant şi uniformizant, se mulțumeau cu ceva inoxărie standard, cu ştanța vreunei fabrici aproape invariabil numită Oțelul Roşu. Surorile şi fiicele noastre, mă tem, vor trebui să se mulțumească doar cu nişte plasticărie ieftină, cumpărată de la buticul din colț şi turnată pe la vreo presă dintr-o curte aflată la două străzi distanță.
Dar nu se compară nici pe departe cu practica, chiar dacă uneori cea din urmă ne mai și omoară. Iar dacă nu ne omoară, în cel mai bun caz ne îngrașă. Ei bine, se pare că nu întotdeauna. Astăzi am încercat, alături de alți cîțiva temerari, să desființăm – pe modelul învățat de pe Discovery Channel – acest ancestral mit. În acest nobil scop ne-am adunat încă de dimineață la Şoni, care ne-a pus cu generozitate la dispoziție – pentru buna desfășurare a acestui experiment gastronomic – atît bucătăria, cît și vasta sa experiență culinară.
