Grea sarcină ar mai avea azi fata cea mică din poveste. Căci dacă micul ei truc cu sarea în bucate i-a adus atunci cîștig de cauză (în dauna surorilor ei mai mari care au mizat pe zahăr și pe miere), nu e deloc sigur că astăzi ar mai avea același succes.
Dacă tot sîntem la capitolul “haz de necaz”, atunci să o ținem tot așa. După cum se vede și orice s-ar spune, are și sindromul ăsta cu nume imposibil avantajele lui (sau cel puțin pentru unii). Chiar dacă cei mai mulți dintre beneficiari – precum simpaticul domn din fotografie – nici nu au probabil habar de existența lui.
Nu-i așa că nu ați auzit de așa ceva? Păi nici nu aveați cum. Pentru simplul motiv că nici nu există. Dar de ce nu există? Păi e și mai simplu: pentru că girafele nu fac mănîncă de la fast-food.
Bine-bine, sindromul metabolic în sus, sindromul metabolic în jos. Dar pînă la coadă, despre ce vorbim? Ia să vedem noi așadar ce e sindromul metabolic și cam ce vrea el. Pe rînd, în ordine inversă: 1. Sindromul metabolic nu vrea nimic; de fapt, dacă nu l-am provoca, el nici măcar nu ar exista. 2. Sindromul metabolic este un grup de condiții (afecțiuni) medicale care înseamnă tot atîția factori de risc pentru o serie de boli cronice precum: boala coronariană (dar și alte boli cardio-vasculare), diabet (de tip 2), accidente vasculare cerebrale și cancer.
Că veni vorba despre sindromul metabolic, această struțo-cămilă a medicinii vestice. Mi-am zis că, dacă tot m-am împiedicat de el, poate n-ar strica să fac o cercetare rapidă privind progresul făcut de știința medicală în cunoașterea, înțelegerea și, de ce nu, tratarea acestuia. Îmi amintesc că (prea) multe necunoscute îl asaltau încă de pe cînd îmi toceam și eu coatele prin băncile școlii medicale. Iar situația nu părea să se schimbe într-un ritm prea promițător nici în anii ce au urmat.
După ce am dat precauți două ture în jurul ei, să intrăm direct în problemă. Sînt din ce în ce mai mulți copii supraponderali sau obezi (deocamdată fenomenul e mai întîlnit în America, însă România recuperează rapid). Iar medicii pediatri încep să descopere tot mai multe legături între metabolismul zahărului, afectarea hepatică și epidemia de obezitate.
După introducerea – care multora le-ar putea părea senzaționalistă – de ieri, e cazul să mă explic puțin. Poate că – vor recunoaște unii – zahărul nu ne e chiar cel mai bun prieten; însă chiar dușman? Și nu doar un dușman oarecare, ci chiar cel mai mare dintre ei !? Recunosc că, deși am mai scris despre zahăr și efectele lui nefaste asupra sănătății noastre, nu eram, la momentul respectiv (după cum probabil că nu sînt nici acum) pe deplin conștient de întregul rău pe care ni-l poate face acesta.
Dacă vi-l închipuiți ca pe un personaj întunecat și misterios, eluziv dar în același timp profund agresiv, genul de individ malign pe capul căruia s-a pus o recompensă imensă și care este urmărit de către toate serviciile secrete prin filmele de Oscar de la Hollywood, ei bine nu. Vă înșelați amarnic.
Din același ciclu de succes “Eu le-aș lăsa, dar nu mă lasă ele pe mine!”, încă o poveste îmbibată de o pasiune similară celei trăite de Stacey Irvine cu nuggets-urile McDonald’s. De data asta vorbim despre bărbat de două ori (și mai bine) mai în vîrstă, a cărui obsesie – chiar dacă mult mai volatilă – e la fel de albastră ca și fumul țigărilor la care nu poate renunța.
Ne-a intrat în case ani la rînd (din păcate doar pe micul ecran) arătîndu-ne din toate pozițiile – împreună cu bunele ei prietene Carrie, Samantha și Charlotte – cam cum stă treaba cu sexul, în (exagerat de) popularul serial intitulat, normal, “Totul despre sex”.
Nu mi-a venit să cred prima dată cînd am citit știrea. Am revenit apoi de cîteva ori asupra ei și tot nu am înțeles cum de e posibil așa ceva. O citesc acum din nou și mintea mea refuză să priceapă. O tînără de 17 ani pe nume Stacey Irvine din Marea Britanie a trăit timp de 15 ani hrănindu-se doar cu nuggets (bucățele) de pui de la fast-food.
(sau cum nu am devenit donator de sînge)
Am fost azi să donez sînge. Pe de o parte din dorința de a (și) face ceva pentru oamenii despre care tot scriu. Iar pe de alta ca să văd care e soarta unei entuziaste campanii – luată la întîmplare – lansată pe bloguri. Nu m-am așteptat să fiu întîmpinat cu un covor roșu. Nici cu o sticlă de vin roșu, ca să nu mai zic că nici măcar cu o floare (tot roșie, conform promisiunii unuia dintre promotorii acțiunii). Însă nu era nici măcar … nimeni.
Astăzi 4 februarie e Ziua Mondială a Cancerului. Prilej cu care aflu despre o inițiativă într-adevăr de substanță. Respectiv o acțiune de donare de sînge pentru pacienții cu cancer la care sînt invitați toți cei cu dare de inimă.
Că tot vorbirăm ieri despre cancerul de piele: un nou anunț, iată, din seria de promisiuni pentru bolnavii de cancer care “au acum un nou medicament care să-i ajute să învingă boala.” Se numește Erivedge (substanța activă este vismodegib) și tocmai a fost aprobat în Statele Unite potrivit unei proceduri de evaluare prioritară de către FDA (Food and Drug Administration). Erivedge este indicat la pacienții cu carcinom cu celule bazale (cea mai întîlnită formă de cancer de piele după melanomul malign, potențial curabilă) în stadiu avansat și se prezintă sub forma unor capsule cu administrare o dată pe zi.
Ne-o confirmă – încă o dată – un studiu care a cercetat obiceiurile copiilor și adolescenților americani privind expunerea la soare. “Țara arde și baba se piaptănă!” sau, mai în ton cu ce se întîmplă zilele astea, “Țara e sloi iar doctorul prinde fluturi!” ar putea, pe bună dreptate, susține unii cititori ceva mai cîrcotași.
Cînd vine vorba despre transplant, toată lumea știe cît de greu se poate găsi un donator. Nici măcar pentru rinichi – chiar dacă se poate trăi o viață cvasi-normală cu unul singur – nu e simplu, ca să nu mai vorbesc despre inimă, plămîni sau ficat (chiar dacă în cazul ficatului te mai descurci și cu un transplant parțial, vezi cazul lui Cristi Minculescu).
A scăpat (probabil) de-a lungul vieții din mai multe comploturi, războaie și alte calamități (mai mult sau mai puțin naturale) decît am considera noi astăzi normal. Doar pentru a ajunge – la venerabila, pentru acele vremuri, vîrstă de 40 spre 50 de ani – să moară de un banal cancer de prostată (cu tot cu metastaze osoase). E, oficial, “deținătorul” celui mai vechi cancer cunoscut în istorie.
De statul român mai greu. Am dat azi peste o situație fix ca la noi. Pentru impardonabila vină de a se fi îmbolnăvit de cancer (și, mai ales, pentru tupeul nemaiîntîlnit de a se fi vindecat), o femeie este în sfîrșit pusă la punct așa cum se cuvine de către chiar statul român.
Ei bine – și oarecum contrar a ceea ce se credea îndeobște – se pare că da. E vorba despre o mumie egipteană veche de 2.200 de ani căreia cercetători de la Universitatea Americană din Egipt i-au descoperit o tumoră. Care tumoră s-a dovedit a fi un cancer de prostată, posibila cauză de deces a bărbatului aflat undeva în jurul vîrstei de 40 de ani.
Am dat din întîmplare cu cîteva zile în urmă peste o știre spectaculoasă: primul ecograf 4D este deja instalat și pregătit să depisteze, în doar 2 minute, cancerul de sîn la femeile din România! Recunosc că, plictisit de viața monotonă în (doar) 3D pe care o duc dintotdeauna, am avut subit un acces de curiozitate.
