un meci obişnuit de tenis de cîmp durează în medie 2-3 ore (cel mai lung s-a încheiat însă după mai mult de 11 ore – mai exact 11 ore şi 15 minute)
c-aşa-i în tenis
în tenis meciul se termină doar cînd una dintre părți se declară învinsă
sînt bolnav, nu îmi e bine
vreau să mă ridic din boală şi nu ştiu cum
aş schimb ceva şi nu ştiu ce
şi totuşi e atît de uşor, atît de nespus (şi de nesperat) de uşor
tot ceea ce e nevoie pentru a mă vindeca e o simplă întoarcere în sănătate; nu trebuie să schimb nimic pentru că nu e nimic de schimbat
motto: “Am început să înțeleg cîte ceva din ceea ce ştiu.” – Nichita Stănescu
“Din vremuri imemoriale omul a căutat un mîntuitor; iar cînd nu caută un mîntuitor, caută un leac. El crede în paternalism. Vrea să primească ceva pe nimic, fără să ştie că prețul suprem pe care îl plătim vreodată pentru orice e să-l primim de-a gata. (…)
“(…) E vorba într-adevăr, Charmides, despre un fel de leac care nu-ţi poate însănătoşi capul singur, ci totul se petrece cum poate ai şi auzit-o de la medici mai buni; atunci cînd vine la ei cineva cu durere de ochi, ei îi spun că nu se pot încumeta să-i vindece doar ochii, ci trebuie să-i îngrijească în acelaşi timp capul spre a-i însănătoşi ochii; şi la fel, să nu-şi închipuie bolnavul — căci ar fi ceva tare necugetat — că poate să-şi vindece capul singur, fără restul corpului.
Inspirat probabil de spectaculoasa ieşire la rampă a Angelinei (şi, posibil, şi olecuţă invidios pe impresionantul ei succes fără frontiere), Michael Douglas a decis să ia şi el calul de căpăstru rara pe coclauri. Întrebat de un reporter dacă nu cumva cancerul oro-faringian de care suferă poate fi atribuit anilor sălbatici în care „a băut ca un peşte şi a fumat ca un diavol” (ca să nu mai pomenim şi de droguri, că e ilegal), vedetul a răspuns nonşalant:
E oficial, vara asta nu se poartă sîni! Semnalul l-a dat nimeni alta decît cea mai sexy (zic bărbații), cea mai admirată (zic femeile), cea mai dorită (zice Brad), dar și cea mai vicleană (zice Jennifer) femeie din lume.
Au și britanicii secăturile lor. Una dintre ele, altfel o distinsă doamnă căreia părea că nu-i lipsește nimic (inclusiv pe sus, pe la mansardă), a comis-o urît de tot.
Dacă am văzut că se poate trăi (ei bine, cel puțin pînă la un punct) doar cu nuggets, a venit momentul să confirmăm teoria și cu pizza. Eroina este tot o tînără, și tot din Marea Britanie.
Pentru că dacă ar fi, am putea cu toții trăi foarte bine doar cu fum. Ceea ce – o știm și noi foarte bine – nu e cazul. Iar dacă mai aveam vreunul dintre noi vreun dubiu, ar cam fi cazul să-l dăm focului.
Se prea poate că da, potrivit principiului libertății de exprimare. Chiar dacă – cel puțin în cazul lor și asta exclusiv în opinia mea – este vorba doar despre libertatea de a spune prostii (asta ca să nu zic blăstămății).
Ca să vezi unde s-a putut ascunde perfidul cancer atîta timp. În spatele unei biete proteine! Noroc cu cercetătorii – de astă dată cei adevărați, adică englezii – care au dibuit-o.
Din același ciclu de succes “Eu le-aș lăsa, dar nu mă lasă ele pe mine!”, încă o poveste îmbibată de o pasiune similară celei trăite de Stacey Irvine cu nuggets-urile McDonald’s. De data asta vorbim despre bărbat de două ori (și mai bine) mai în vîrstă, a cărui obsesie – chiar dacă mult mai volatilă – e la fel de albastră ca și fumul țigărilor la care nu poate renunța.
(sau cum nu am devenit donator de sînge)
Am fost azi să donez sînge. Pe de o parte din dorința de a (și) face ceva pentru oamenii despre care tot scriu. Iar pe de alta ca să văd care e soarta unei entuziaste campanii – luată la întîmplare – lansată pe bloguri. Nu m-am așteptat să fiu întîmpinat cu un covor roșu. Nici cu o sticlă de vin roșu, ca să nu mai zic că nici măcar cu o floare (tot roșie, conform promisiunii unuia dintre promotorii acțiunii). Însă nu era nici măcar … nimeni.
A scăpat (probabil) de-a lungul vieții din mai multe comploturi, războaie și alte calamități (mai mult sau mai puțin naturale) decît am considera noi astăzi normal. Doar pentru a ajunge – la venerabila, pentru acele vremuri, vîrstă de 40 spre 50 de ani – să moară de un banal cancer de prostată (cu tot cu metastaze osoase). E, oficial, “deținătorul” celui mai vechi cancer cunoscut în istorie.
Am dat din întîmplare cu cîteva zile în urmă peste o știre spectaculoasă: primul ecograf 4D este deja instalat și pregătit să depisteze, în doar 2 minute, cancerul de sîn la femeile din România! Recunosc că, plictisit de viața monotonă în (doar) 3D pe care o duc dintotdeauna, am avut subit un acces de curiozitate.
“Aș face orice ca să mă vindec!” Lucrul pe care îl spun sau îl gîndesc la un moment dat cei mai mulți – dacă nu toți – dintre oamenii puși în fața unui diagnostic de cancer. Este așa-numita fază de “negociere”, unul dintre stadiile – identificate de către renumita cercetătoare elvețiană Elisabeth Kübler-Ross în modelul cu același nume – prin care trec pacienții cu boli terminale în procesul de acceptare a situației și de adaptare la consecințele acesteia.
Închei mica epopee de început de secol 21 cu cîteva runde dintr-un adevărat turnir al ideilor pe care cei doi aprigi și ireconciliabili oponenți le-au schimbat cu această ocazie. “McDonald’s nu se potrivește cu brandul de sănătate și bunăstare din Loma Linda” spune doctorul Wayne Dysinger, șeful catedrei de medicină preventivă a facultății de medicină.
