Revin la povestea asaltului McDonald’s asupra micii comunități din Loma Linda. Care comunitate, cu ideile ei fixe despre ce înseamnă o viață sănătoasă, nu vrea decît să fie lăsată în pace. Pentru că, desuete sau nu, aceste concepții i-au adus micului oraș californian (circa 21.000 de suflete) un nesperat loc în clubul extrem de select al așa-numitelor “zone albastre”.
După ce a fost nevoit să plece cu coada între picioare din Bolivia, McDonald’s se mai împiedică o dată rușinos, de data asta chiar în bătătura proprie. Loma Linda este un orășel din California, Statele Unite, al cărui nume în spaniolă înseamnă chiar “Colina frumoasă”. Se pare însă că nu numai frumoasă, ci și sănătoasă, devreme ce locuitorii ei – o comunitate adventistă – țin la (cel mai) mare preț sănătatea lor.
Am construit acest proiect din dorința de a aduce vorbitorilor de limba română o resursă de informare despre cancer cît mai completă și cît mai obiectivă. O resursă căreia eu – și, sînt sigur, foarte mulți conaționali afectați de cancer – îi resimțim încă lipsa.
Păi da, că după semnalul îngrijorător dat de francezi, urmat de reacția promptă a brazilienilor, americanii au realizat că au și ei aceeași problemă (în fond, firma franceză producătoare a, mai nou, hulitelor implanturi mamare era numărul trei mondial la data izbucnirii scandalului). Iar cum la ei nu se pune problema ca statul să ramburseze ceva (decît, eventual, în urma unui răsunător proces preluat de toate rețelele mari de televiziune, reflectat apoi într-un best-seller literar urmat de o strălucitoare ecranizare la Hollywood) au venit cu o altă propunere.
Și nu, nu mă refer la carnaval, chiar dacă acțiunea se petrece în Brazilia. Care Brazilie a lăsat pentru moment la o parte ritmul de samba și își adaptează pașii la cel de șansonetă. Asta pentru că, atenți la evoluțiile muzicale (și nu numai) de peste ocean, brazilienii au sesizat imediat falsetto-ul guvernului francez provocat de scandalul implanturilor mamare defectuoase.
Un copil de opt ani moare de cancer. Se întîmplă peste tot în lume, din păcate. Doar că apoi părinții sînt acuzați de omor involuntar. De data asta se întîmplă în America. Dar de ce se fac vinovați respectivii, de fapt?
Cum o fi să te culci și cînd te trezești să descoperi că ești de trei ori mai … ușor? Nu, nu e vorba despre nici o rețetă ultra-super-miraculoasă de slăbire. Ci de experiența prin care e trecut acum cîteva zile un vietnamez care, în urma unei operații care a durat mai mult de 13 ore, a rămas fără 82 de kilograme din … propriul său corp.
Zilele trecute, în timp ce răsfoiam prin CNN & Co., am dat peste o știre care mi-a trezit interesul. Sub un titlu bombastic (15 top killers of Americans – “Primii 15 ucigași ai americanilor”) erau prezentate primele 15 – ca număr – cauze de deces în rîndul locuitorilor Statelor Unite. Pe un deloc onorant loc 2, imediat după bolile cardio-vasculare, se lăfăia … cancerul (sau, mă rog, multitudinea de boli maligne reunite sub acest nume generic).
Spuneam, în ultimele zile ale anului trecut, că America mai pierde un război. Un război dus împotriva unui inamic cel puțin la fel de eluziv ca și terorismul împotriva căruia s-a înverșunat în ultimii ani. Un război (termen care mie nu îmi place, dar care se pare că pe ei îi coafează teribil) dus de data asta pentru viață, în competiția acesteia cu cancerul.
Faptul că marketingul e considerat o știință nu îi împiedică deloc pe cei care îl slujesc ca, în căutarea succesului, să recurgă la practici care țin mai degrabă de religie. Astfel, una dintre metodele folosite pentru construirea unui brand de succes – fie el un produs sau chiar o companie – este crearea în jurul acestuia a unui mit.
America Latină – căci despre ea este vorba – mai trece un nume pe lista tot mai lungă a președinților de țară care au (sau au avut) cancer. După Hugo Chavez (Venezuela, președinte pe viață), Luiz Inacio Lula da Silva (Brazilia, fost), Dilma Rousseff (Brazilia, actual) și Fidel Castro (Cuba, etern), a venit rîndul Cristinei Elisabet Fernández de Kirchner (Argentina, fost și actual).
Drama prin care trec Kezia și Saoirse mi-a adus aminte de o altă poveste, la fel de emoționantă și aproape trasă la indigo. O poveste care se petrece – atît geografic cît și sufletește – mult mai aprope de noi. O poveste care se scrie, de astă dată, direct în limba română.
Sînt blonde și au ochi albaștri. Și amîndouă rîd ușor. Și, în plus, au o preferință comună pentru piersici. Ca să nu mai spun de faptul că sînt rude. Kezia, 28 de ani, este mama. Iar Saoirse, un an și un pic, este fiica (cu ocazia asta observ că amîndouă au – chiar dacă diferite – nume straniu de frumoase).
Să mi le dai pe toate. E noul refren pe care guvernul francez vrea să-l impună în Hexagon, în special în rîndul populației (mai exact, a unei părți a acesteia) de sex feminin. De la care vrea să răscumpere implanturile mamare de un anume tip produse de o companie franceză, implanturi care au fost între timp interzise.
America a pierdut războiul. E vorba despre aceeași Americă pe care o știm cu toții și care nu s-a distins niciodată de-a lungul istoriei printr-o abilitate deosebită de a cîștiga războaie. De fapt, chiar din contră. Și n-ar fi încă nimic dacă ar pierde doar războaiele duse pe fronturi reale – în fond ce caută aia găsește (deocamdată în Iraq, iar în curînd și în Afganistan).
Nu știu voi cum sînteți, dar eu unul nu m-aș urca la volan fără să știu să conduc. Și fără să am un minim habar despre circulația pe drumurile publice. Și fără să verific starea tehnică a mașinii. Și fără să alimentez. Pentru că știu că, cu cît voi fi mai atent la toate aceste lucruri, cu atît îmi vor crește șansele de a ajunge în cele mai bune condiții acolo unde mi-am propus.
S-ar fi putut număra, precum tatăl lui, printre prietenii necondiționați ai poporului nostru. Asta dacă România nu ar fi trecut printr-o ciudată întîmplare pe care, la 22 de ani distanță, încă nu știm cum să o denumim.
Chiar astăzi, la mai bine de douăzeci de ani de cînd a început. O dată cu cel care a inițiat-o și i-a fost, atunci și peste ani, simbol.
Sau unde ne poate duce abordarea (exagerat de mecanicistă) a medicinii. Recte, a bolii și/sau a sănătății. Luiz Inacio Lula da Silva este un tip extrem de simpatic. Un bonom. Care, datorită faptului că a fost pînă anul trecut președintele Braziliei, mai face încă, din cînd în cînd, prima pagină a ziarelor.
