Dacă le aveți pregătite, puteți să vă aşezați comod pe o canapea ca să vizionați filmul. Am găsit linkul într-un comentariu care aterizase inițial în spam (akismet, drăguțul), dar pe care l-am readus apoi cu doar un clic pe calea cea bună (profit de ocazie şi îi mulțumesc celui care mi l-a trimis).
A iubit atît de mult viața încît a numit-o sora lui. Întîmplător sau nu, e şi numele unei colecții de poezie care a făcut să fie cunoscut – cel puțin în țara lui natală, Rusia – mai degrabă ca poet.
Tema de ieri este într-adevăr foarte interesantă – am realizat asta abia după ce am mai citit o dată articolul – însă în acelaşi timp extrem de frustrantă prin limitarea pe care pare că o introduce: cum de numai tumorile maligne sînt “inhibate” de alergii? Sau, altfel spus, este posibil ca această corelare inversă între cancer şi boala alergică să fie valabilă şi pentru alte tipuri de cancer?
“Pot alergiile să prevină cancerul?” Dincolo de întrebarea stîngaci formulată în binecunoscutul stil americano-jurnalistic – deja solid implantat, din nefericire, şi pe malurile strîmte ale Dîmboviței – rămîne descoperirea (sau, mai bine zis, observația), intrigantă şi tulburătoare în acelaşi timp prin implicațiile ei.
Dacă tot a fost Ziua Mondială a Cancerului, am zis că ce-ar fi să mă uit un pic prin ziare, că de regulă la aşa zile importante mai apar lucruri care ne pot fi de vreun oareşce interes. Şi ce credeți c-am aflat? Păi, pentru început, numai lucruri bune. Bunăoară, cum că tot mai multe popoare din țări foste sărace, dar pornite mai nou cu avînt pe drumul dezvoltării economice, încep să se bucure de binefacerile progresului.
Şi-a început încă din tinerețe cariera de actor – la Hollywood, însă a cunoscut consacrarea mult mai tîrziu – la Washington. Unde, pe o scenă aflată în văzul întregii lumi, şi-a jucat atît de bine rolul în primii patru ani încît publicul i-a acordat – cu o majoritate covîrşitoare – dreptul de a mai interpreta încă un act, tot de patru ani.
Să le luăm în ordine. Inversă, de data asta. Rasta (sau rastafari): mişcare religioasă monoteistă de inspirație creştină apărută în mediile sociale defavorizate din Jamaica şi care îl venerează pe fostul împărat Haile Selassie I al Etiopiei (pe numele său Ras Tafari) drept o nouă reîncarnare a Dumnezeului creştin pe nume Jah (marcînd astfel a doua venire a lui Isus pe Pămînt).
Îmi amintesc cum, abia trecuți de vîrsta majoratului, ne căutam – foştii liceeni deveniți studenți boboci sau doar aspiranți – rostul prin lume. O colegă din fosta “gaşcă” se învîrtise de un A.S.E. prin Bucureşti. Drept urmare, atunci cînd ne întîlneam (din ce în ce mai rar) avea mereu prin tolbă cîte o poveste cu care să ne aprindă imaginația.
În ciuda faptului că a fost posesorul unor superbi ochi albaştri, nu a putut distinge culorile. Drept urmare, deşi a dorit să devină pilot, nu s-a “calificat” decît pentru un curs de transmisionist radio, calitate în care a luat parte la cel de-al doilea război mondial, pe undeva prin Pacific.
Ar trebui să țină doctorul departe, după cum ne învață un proverb galez care a făcut între timp o frumoasă carieră internațională. Nu este, se pare, cazul lui Steve Jobs, chiar dacă întreaga lui viață se desfăşoară sub semnul mărului.
Iată că a venit. Momentul. E mic dar e al meu, vorba anonimului creator de reclame de la televizor. Cred că am spus de mai multe ori de-a lungul timpului că am creat acest blog cu gîndul de a-l transforma la un moment dat într-un proiect colaborativ.
Am pornit ieri de la un gînd extrem de concret şi am ajuns în cu totul altă parte. Ce voiam să spun e că medicina modernă tratează omul ca pe un mecanism alcătuit din piese care nu au nici o legătură una cu alta. Drept urmare ar fi suficient să repari componenta defectă pentru ca întreaga maşinărie să revină la o funcționare normală.
Este replica pe care Randle Patrick McMurphy (Jack Nicholson) o dă în filmul “Zbor deasupra unui cuib de cuci” după încercarea nereuşită de a evada dintr-o instituție de boli mintale distrugînd gratiile cu o piesă de mobilier pe care nu a putut să o ridice. “Măcar am încercat!” le spune el cu demnitate colegilor de balamuc.
Sînt sigur că toți cei care am citit pe nerăsuflate incredibila poveste a superşoarecelui iute devorator de celule canceroase ne-am întrebat la un moment dat cu justificată mirare: bine frate, dar de ce numai el şi nu şi (toți) ceilalți confrați şoareci? Iar mai apoi (în barbă, dar cu firească invidie): şi în definitiv, monşer, ce are el şi nu am eu?
Începem astăzi un an nou. Cu o pauză. Primele două zile ale noului nostru an coincid cu sfîrşitul unei săptămîni. Cu acea parte a unei săptămîni în care, de regulă, ne odihnim.
“Cancerul zace în fiecare dintre noi, inactiv, dormitând în stare latentă. Ca toate organismele vii, corpul nostru produce tot timpul celule cu deficiențe. Aşa se formează tumorile. În acelaşi timp, însă, corpul nostru este echipat şi cu un mare număr de mecanisme care detectează celulele de acest tip şi, într-un fel, le ține în frâu. În Occident, o persoană din patru va muri de cancer, dar trei din patru vor reuşi să scape. Mecanismele lor de apărare vor rezista atacului şi moartea respectivelor persoane se va produce din alte cauze.”
“Pentru construcție (un avion solar, nota mea), am mers la fabricanții de avioane cu specificațiile noastre şi ei au spus că e imposibil; de aceea am abordat un constructor naval – şi pentru că acesta nu ştia că e imposibil, ne-a ajutat.”
Pe drumul înțelegerii şi acceptării condiției sale de bolnav de cancer, David ne mai spune o poveste care pentru el a avut o semnificație deosebită şi care l-a ajutat să se înțeleagă mai bine pe el însuşi. Este vorba despre un fragment din “Stăpîn şi om” a lui Lev Tolstoi, pe care îl voi reda în chiar cuvintele lui David (cu grafia din textul original):
