Ieri, 18 septembrie, a fost ziua de naştere a lui Lance Armstrong.
Cine e Lance Armstrong? Lance Armstrong e un ciclist American care a cîştigat Turul Franței de nu mai puțin de 7 ori. Un lucru pe care nu l-a mai reuşit nimeni altcineva pînă în prezent.
Avem aşadar cele mai felurite metode de a ne îndestula cu zahăr. Să ne punem şi în cap, la o adică (ceea ce, într-un sens desigur figurat, nu ar fi neapărat rău atîta timp cît zahărul este singurul “combustibil” pe care creierul îl poate folosi pentru a funcționa normal).
E ruda vegetală a untului. Cel puțin asta a fost intenția (şi speranța) cu care a fost creată. O alternativă mai ieftină şi mai uşor de obținut decît surata ei animală. Sau – cum a descris-o Napoleon al III-lea atunci cînd a oferit un premiu pentru descoperirea unei metode de a o produce – un înlocuitor satisfăcător al untului, destinat armatei şi claselor inferioare.
Poate una din cele mai mari dileme pe care le poate avea cineva care tocmai a fost diagnosticat cu cancer este: ce fel de abordare medicală să aleagă?
Noi oamenii sîntem diferiți. Unii sîntem mai puțin dăruiți, alții sîntem mai mult. Anca Parghel a fost unul dintre cei dăruiți. Mult prea dăruită chiar, în primul rînd şi înainte de toate cu o voce rară. O voce de care s-a bucurat şi cu care ne-a bucurat pe toți.
S-a întîmplat că nu mai departe de ieri am vorbit despre două personalități artistice care s-au confruntat cu boala numită cancer. Un extraordinar actor român şi un faimos actor-dansator american au plecat împreună pe marele drum în aceeaşi zi de toamnă. Astăzi este rîndul muzicii.
Dansul a fost prima lui iubire. Prin dans a cunoscut-o pe cea care avea să-i fie soție pentru o viață, într-un exemplu de fidelitate rar întîlnit la Hollywood.
Ar fi putut fi un medic renumit. La care oamenii să vină ca să le vindece trupul. Dar s-a întîmplat că a ajuns un mare actor. La care oamenii au venit să se caute la suflet.
Astăzi este prima zi de şcoală. Toți copiii … De fapt nu chiar toți. Căci pentru o parte dintre ei clopoțelul nu a sunat astăzi. Sau dacă a sunat, ei nu l-au putut auzi.
Avem cu toții prieteni. Prieteni despre care ştim că îi avem şi prieteni despre care ştim că i-am avut. Dar mai sînt unii, cei despre care nici măcar nu ştim că îi avem.
Să începem astăzi, în joacă, cu o parabolă despre joc. Sau jocuri, să nu ne auzim supărări. Se spune că tinerii şomeri din cartierele de periferie sînt neîntrecuți la jocul de baschet. Muncitorii din cartierele-dormitor preferă fotbalul. Membrii clasei de mijloc care locuiesc în cartiere rezidențiale sînt adepții tenisului. În sfîrşit, managerii de top care se lăfăie în zonele exclusiviste ale oraşelor sînt oaspeți constanți ai terenurilor de golf.
Tocmai de la capătul lumii am primit astăzi un semn. Un prieten mi-a scris un super-mega-comentariu, cu vorbe de bine despre acest blog. De ce aduc vorba? Păi să vă povestesc.
Aceasta e (cel puțin pentru noi şi cel puțin pentru astăzi) întrebarea. Iar dacă poporul a dat deja un răspuns gîlgîitor la acestă dilemă lichidă, noi, ca filozofi amatori ce preferăm întotdeauna un fir de mătase savant despicat în patru unui odgon zdravăn de cînepă neprelucrată, mai adăstăm preț de o duşcă asupra subiectului.
După schnaps-ul de noapte-bună de ieri, e momentul pentru un mic dejun periculos de bun. Bun pentru papilele gustative, periculos pentru pancreas, inimă, ficat, colon, etc. Ale noastre, toate, nu ale lor. Căci ei îşi încasează frumuşel profitul şi se “regalează” apoi, mai mult ca sigur, prin tot felul de restaurante chic, cu un meniu, fără îndoială, mult mai soft.
Uită că viața e grea. Aşa ne învață unul din multele cîntece de pahar din simpatica noastră cultură poporeană. “Băutura e bună, însă trebuie să te ții de ea”, ne asigură o altă maximă de largă circulație orală, transmisă cu sfințenie din generație în generație.
Azi, în timp ce navigam seren şi inconturnabil prin ciberspațiu, m-am izbit frontal, la o viteză de mai mulți maci*, de lamentația unui alt căuzaş virtual.
Vechii grecii au preamărit ambrozia, nectarul zeilor. Dar pentru că aceasta le era rezervată, noi ceilalți, muritorii de rînd, nu prea am am reuşit să vedem cum arată. Necum să o mai şi gustăm. Chinezii venerează ceaiul, elixirul nemuritorilor. Care însă, nemaifiind doar privilegiul acestora, poate fi privit, pipăit, adulmecat, degustat, de către oricine.
A ales să fie actor. A ales să joace o viață întreagă în filme după ce, în tinerețe, a trăit o viață ca-n filme. Şi-a făcut “debutul” la doar 12 ani, ca băiat de prăvălie. Au urmat apoi alte “roluri” la fel de reale: hamal, țăran cu sapa, tractorist, miner, săpător, tîmplar, șofer, marinar, pescar.
E luni, o frumoasă zi de început de săptămînă şi de toamnă care predispune la un pic de filozofie. Să filozofăm dară.
Cel mai tînăr – dacă se poate vorbi astfel despre un copil de doar doi ani – fumător din lume a devenit de curînd cel mai tînăr fost fumător.
