Bei coca-cola zero? Atunci se prea poate să ai impresia că eşti, vorba reclamei-sufletul-comerțului, la dietă. Protejat(ă), carevasăzică, de maleficul zahăr. E doar o impresie. De fapt te afli în situația, inspirat descrisă de moşi-strămoşi, de “sărit din lac în puț”.
Consumul de carne dăunează grav sănătății. Ei bine, poate că va mai trece ceva timp pînă cînd avertismente de acest fel vor apărea pe pachetele de carne cumpărate de la alimentara. Sau prin pauzele publicitare de la televizor.
Copiii – știm deja asta de la televizor – spun lucruri trăznite. Iar ăsta e un merit al lor. Pe de altă parte copiii mai și fac lucruri trăznite. Bunăoară să mănînce timp de 15 ani doar nuggets pînă la a ajunge pe punctul de a muri.
Nu vă faceți iluzii! Pentru că siluirea (citește “modificarea genetică”) plantelor nu e decît ultimul cadru al unui film în care acestea au fost terfelite, zdrelite, storcite (citește “înmuiate, mărunțite, hidrolizate”), pentru a ne fi în cele din urmă oferite nouă drept mîncare. Vorbesc aici despre tot felul de produse “naturale”, care dealtfel numai naturale nu sînt.
Dacă tot sîntem la capitolul “haz de necaz”, atunci să o ținem tot așa. După cum se vede și orice s-ar spune, are și sindromul ăsta cu nume imposibil avantajele lui (sau cel puțin pentru unii). Chiar dacă cei mai mulți dintre beneficiari – precum simpaticul domn din fotografie – nici nu au probabil habar de existența lui.
Bine-bine, sindromul metabolic în sus, sindromul metabolic în jos. Dar pînă la coadă, despre ce vorbim? Ia să vedem noi așadar ce e sindromul metabolic și cam ce vrea el. Pe rînd, în ordine inversă: 1. Sindromul metabolic nu vrea nimic; de fapt, dacă nu l-am provoca, el nici măcar nu ar exista. 2. Sindromul metabolic este un grup de condiții (afecțiuni) medicale care înseamnă tot atîția factori de risc pentru o serie de boli cronice precum: boala coronariană (dar și alte boli cardio-vasculare), diabet (de tip 2), accidente vasculare cerebrale și cancer.
Că veni vorba despre sindromul metabolic, această struțo-cămilă a medicinii vestice. Mi-am zis că, dacă tot m-am împiedicat de el, poate n-ar strica să fac o cercetare rapidă privind progresul făcut de știința medicală în cunoașterea, înțelegerea și, de ce nu, tratarea acestuia. Îmi amintesc că (prea) multe necunoscute îl asaltau încă de pe cînd îmi toceam și eu coatele prin băncile școlii medicale. Iar situația nu părea să se schimbe într-un ritm prea promițător nici în anii ce au urmat.
După ce am dat precauți două ture în jurul ei, să intrăm direct în problemă. Sînt din ce în ce mai mulți copii supraponderali sau obezi (deocamdată fenomenul e mai întîlnit în America, însă România recuperează rapid). Iar medicii pediatri încep să descopere tot mai multe legături între metabolismul zahărului, afectarea hepatică și epidemia de obezitate.
Revin la povestea asaltului McDonald’s asupra micii comunități din Loma Linda. Care comunitate, cu ideile ei fixe despre ce înseamnă o viață sănătoasă, nu vrea decît să fie lăsată în pace. Pentru că, desuete sau nu, aceste concepții i-au adus micului oraș californian (circa 21.000 de suflete) un nesperat loc în clubul extrem de select al așa-numitelor “zone albastre”.
Este vorba despre un medicament – metformin – folosit de foarte multă vreme în tratamentul diabetului de tip 2. Care medicament demonstrează acum, potrivit unui studiu americano-coreean, efecte antitumorale.
Sărim un pic peste ocean pentru o știre care ar putea fi considerată amuzantă dacă n-ar fi de-a dreptul tristă. Cartoful și pasta de tomate sînt, în viziunea Congresului american, vegetale. Iar pe cale de consecință eligibile pentru a primi subsidii federale în cazul în care sînt incluse în meniul oferit de către școli elevilor.
Ecuador este o țară din America de Sud situată pe o linie imaginară a planetei noastre numită – surpriză! – Ecuator. Şi cam asta e tot ce îmi vine la prima strigare în minte referitor la acest loc de pe Pămînt. Pare că nici nu ai la ce să te aştepți de la o țară ai cărei locuitori nu prea dau dovadă, iată, că debordează de imaginație. Dar poate că nu sînt eu prea bine informat.
… cu cola în coadă (una e Coca, cealaltă Pepsi). Chiar dacă abia am scris despre asta, tocmai mi-a “intrat” o “mînă” prea bună ca să o ignor şi să zic pas. Drept pentru care plusez cu o serie “servită” de amicii de la Pravda. Care ne avertizează că, nici mai mult nici mai puțin, cei care consumă băuturi răcoritoare – de orice fel, nu numai cola – mor de o moarte lentă (sau trăiesc o viață mortală, depinde cum vreți să o luați).
Sau cel puțin aşa ne place să credem. Probabil pentru că ne uităm prea mult la filme americane. Pentru că doar acolo există cîte un leac minune pentru orice.
Nu mai e demult timp un secret faptul că francezii şi americanii se au precum şoarecele şi pisica. Iar într-un desen animat cu Tom şi Jerry, de exemplu, nu am avea nici un dubiu privind cine pe cine întruchipează. Morocănosul Tom, căutînd tot timpul alte şi alte mijloace de control şi istețul Jerry, care reuşeşte de fiecare dată să-i dea acestuia cu tifla.
E ruda vegetală a untului. Cel puțin asta a fost intenția (şi speranța) cu care a fost creată. O alternativă mai ieftină şi mai uşor de obținut decît surata ei animală. Sau – cum a descris-o Napoleon al III-lea atunci cînd a oferit un premiu pentru descoperirea unei metode de a o produce – un înlocuitor satisfăcător al untului, destinat armatei şi claselor inferioare.
Uitîndu-mă în urmă, nu pot să spun că mă prăpădesc după perioada petrecută în armată. Însă unul dintre meritele experiențelor de viață mai puțin plăcute este acela că ne învață să prețuim altfel micile bucurii pe care aceasta ni le rezervă totuşi. Un astfel de moment a apărut atunci cînd unitatea în care îmi făceam stagiul militar a trebuit să-şi reîmprospăteze stocurile strategice de biscuiți. Iar stocurile vechi au fost date la consum. Poate nu pare, însă prin comparație cu mîncarea oferită de o popotă, biscuiții sînt o adevărată delicatesă.
Zahărul. Probabil că sînt puține invenții umane atît de larg folosite şi de (aparent) inofensive, dar care în acelaşi timp să genereze atîtea probleme de sănătate. Şi cu siguranță că nu există o cale mai “dibace” de a-l descărca direct peste un pancreas din ce în ce mai blazat şi mai lipsit de apărare decît prin intermediul băuturilor răcoritoare (carbogazoase sau nu).
Pentru că tot sîntem la prăjeli, să ne ocupăm puțin şi de cartofii prăjiți. Cunoscuți în mediile culinare americane sub numele de french fries. Este binecunoscut faptul că bucătăria franceză, parte a bucătăriei extinse din zona mediteraneană, se numără printre cele mai sănătoase din lume. Mărturie stau francezii înşişi, care se bucură de o incidență extrem de scăzută a îmbolnăvirilor de diabet, boli cardiovasculare, boli digestive şi cancer. A, şi de siluete de invidiat, desigur.
Una din strigăturile noastre naționale, alături de “ia bomboana agricolă!” şi “sticle goale cumpăr!”.
Apărută la început timid prin tîrguri şi iarmaroace prăfuite, extinsă mai apoi cu succes la festivaluri populare cu poleială roşie şi lățită în cele din urmă democratic prin cele mai diverse outlet-uri de cartier.
