Ieri se pare că a fost o zi de aniversare pentru Formula 1. Cei care o (şi ne) însuflețesc au sărbătorit 60 de ani de cînd s-a acordat primul premiu unui împătimit de viteză. Un prieten care s-a lipit de cîteva zile de blogul meu, mi-a sugerat ieri dimineață să scriu un articol despre asta. I-am refuzat (politicos, sper) sugestia. Ce legătură poate fi între viteză şi cancer? m-am gîndit eu.
Mi-am tot propus, încă de la început, să introduc o pagină dedicată celor dintre noi care tocmai au fost diagnosticați cu cancer. O pagină în care să transmit mai departe apelurile lor pentru ajutor.
Am zis! Mă alătur celor trei curajoşi care s-au hotărît ieri să renunțe la ele. Dar pentru că eu nu fumez, nu pot să renunț decît, cel mult, la cele din capul meu. Drept pentru care voi lua o pauză în campania mea anti-fumat.
Pentru că tot am trecut azi prin Grecia, să mai adăstăm pentru o (scurtă) vreme ca să vedem de unde ne vine şi ce înseamnă la origine cuvîntul pe care îl folosim zi de zi în acest spațiu virtual. Cuvîntul care desemnează una dintre cele mai teribile boli, cuvîntul în jurul căruia gravitează acest blog.
Dar nu, nu de fumul de la numeroasele şi interminabilele (parcă) incendii cu care ne umple în fiecare vară ecranele buletinelor de ştiri. Căci acelea, cu sau fără intervenția competentă a pompierilor, se sting oricum o dată cu încheierea sezonului. E vorba de un alt fum, mult mai insidios, mult mai persistent şi, drept urmare, mult mai periculos.
Vă mai amintiți filmul Basic Instinct? Cum să nu? Doar a făcut senzație atunci cînd a apărut, prin cel puțin una din scene.
Se împlinesc astăzi, iată, trei luni de zile şi un pic peste o sută de articole de cînd am pornit acest blog. Răstimp în care am discutat despre cancer mai mult la modul general, dar în care am atins în cîteva rînduri şi unele aspecte practice. Unul dintre acestea a fost publicarea listei cu membrii Comisiei de Oncologie de pe lîngă Casa Națională de Asigurări de Sănătate, cea care aprobă dosarele de tratament pentru pacienții cu cancer din România.
Cortina se lăsa aşadar peste episodul trecut exact la momentul în care intrau în scenă doctorii. Dar care intrau nu ca să salveze ce mai era de salvat, ci ca să mai arunce şi ei o perdea de fum, atît cît să sporească şi mai mult confuzia şi să mai prelungească un pic agonia.
Tutunul, cadoul băştinaşilor din Lumea Nouă către coana Europa (răspîndit apoi democratic de aceasta pe la restul de aborigeni), nu încetează să (mă) uimească prin succesul fulminant cu care s-a insinuat în viața noastră. Venită pe meleagurile noastre împreună cu porumbul şi cartoful cu aceeaşi cursă transatlantică, planta de tutun e singura dintre cele trei care a atins statutul de vedetă.
Se administrează prin inhalare (fum de țigară, trabuc, pipă, narghilea), prizare, sau mestecare. Activ sau pasiv. O dată, de două, de trei ori pe zi sau la nevoie, pe termen nedefinit. Se poate procura de la chioşcul de la colțul străzii (cu timbru) sau de la furnizorii ambulanți din piețe (fără timbru şi mult mai ieftin). Eventual gratis, la mîna a doua, prin vreun bar sau ceva. Cam aşa ar suna o recomandare (rețetă?) de la medic pentru un “tratament” cu tutun.
Dar nu, nu ca să lovească din nou, precum în filmele americane de succes (era să scriu “proaste”, însă am evitat în ultima clipă). Este vorba despre o ştire care ne de la cercetătorii din Taiwan (tot un dragon, dar mai mititel aşa). Care cercetători, chiar dacă nu se compară cu mult mai celebrii lor colegi englezi, cercetează şi ei. Astfel au ajuns la o concluzie pe jumătate bună şi pe jumătate rea.
Am tot insistat pe “binefacerile” fumatului. De care fiecare dintre noi poate alege să se “bucure”, în virtutea liberului arbitru. Invers, cei care nu savurează deliciile fumatului au opțiunea – chiar dacă un pic mai dificilă – să îşi păstreze plămînii cît de cît mai curați. O misiune mai grea în acest sens au copiii cu părinți fumători, însă cumva-cumva se pot şi ei descurca, la o adică.
Întotdeauna va exista o cerere pentru lucrurile folosite, deoarece mereu vor fi oameni care vor găsi un uz pentru ceea ce vînd sau aruncă alții. Există maşini la mîna a doua, mobilă la mîna a doua, biciclete la mîna a doua, ba chiar şi – chiar dacă unii le-ar considera obiecte prea personale pentru o asemenea ipostază – haine la mîna a doua. Aceasta din urmă e valabilă mai ales pentru România, însă la ce te-ai putea aştepta de la o țară de mîna a doua, ca cea în care am fost anunțați de curînd că ne ducem zilele.
Nici acolo nu se vor mai putea ascunde. Cine anume? Vedem îndată. China este fără îndoială o țară mare. Asemuirea ei cu un dragon – animalul mitic preferat al poporului chinez – nu reprezintă, în opinia mea cel puțin, o exagerare prea mare. Prin comparație, România poate fi considerată – cu indulgență – o țară medie. Un fel de balaur, ca să rămînem pe tărîmul basmelor. Iar ca să mergem pînă la capătul exercițiului comparativ, Finlanda e fără doar şi poate o țară mică. Cam ca un şerpişor, aşa.
Vă plac cifrele mari? Atunci citiți mai departe. Sînt 300 de milioane de fumători în China. Adică ceva mai mult de jumătate din populația masculină, la care se adaugă, din păcate, o felie din ce în ce mai rotundă din cea feminină. Un milion dintre aceştia mor în fiecare an din cauza bolilor asociate fumatului.
Elisabeth Kübler-Ross nu e unul din numele ne fac să tresărim. Să ne gîndim bunăoară doar la tiza ei, Elizabeth Taylor. Sau Liz, pentru apropiați. A cărei viață zbuciumată, atît în plan profesional cît şi – mai ales – personal, i-a adus deja de multă vreme un incontestabil statut de celebritate. Iar ca urmare numele ei înseamnă ceva pentru mai fiecare dintre noi. Prin comparație, Elisabeth (Kübler-Ross) nu e decît o cenuşăreasă. Oare?
… dăunează grav sănătății. Acum, că am stabilit că o conservă de supă poate fi şi artă, să vedem ce ne mai aduce ea bun. După surpriza cu floricelele de porumb, ar fi cazul să ne obişnuim să citim mai cu atenție etichetele de pe produsele alimentare. Să mergem aşadar direct la sursă ca să vedem ce mai mîncăm (am ales supa de roşii pentru că e cea mai reprezentativă).
Poate ați crezut că exagerez cînd am numit artă o serie de tablouri înfățişînd cutii de supă. Poate că dacă da sau poate că nu. Dar haideți să vedem cîteva fapte.
