Runda a doua. “La ce-i trebuie chelului tichie de mărgăritar?” probabil că se întreabă cu năduf Unchiul Sam privind mai către sud dinspre Florida lui cea însorită. Sau altfel spus, la ce-i trebuie Cubei un “Centru de Imunologie Moleculară”?
Spuneam deci că bucuria profesorului nostru a fost de scurtă durată, pentru că imediat a realizat un lucru de un firesc teribil: superşoarecele abia descoperit era, din nefericire, cît se poate de muritor. Pentru că, spre deosebire de vărul său Mickey – care, atîta timp cît se vor mai găsi cîteva tuburi de culori şi o mînă pricepută la desen, îşi va păstra binemeritatul său loc printre nemuritori – superşoarecele nostru era fatalmente construit din carne şi sînge, materiale prin excelență perisabile.
Reluăm – de unde am lăsat-o ieri – povestea supranaturală a şoricuțului care, la zeci de ani de la aventurile uncheşului său Mickey, scria din nou istorie pentru neamul şoricesc. Chiar dacă departe de a se bucura de faima rudei sale de la Hollywoood, şoricelul nostru de laborator s-a dovedit a nu fi cu nimic mai prejos față de acesta.
Nu facem nici un secret noi oamenii din faptul că nu prea ne înnebunim după şoareci. Iar pentru asta stau mărturie – fie şi numai – numeroasele mijloace pe care le-am creat pentru a-i ține cît de cît la respect (dacă la distanță nu prea reuşim). De exemplu, imediat ce rostim cuvîntul “cursă” (în sensul de “capcană”), completarea firească ce ne vine în instantaneu minte este “de şoareci”. Iar noțiunea de “otravă” ne poate duce cu gîndul la multe, însă prima conexiune pe care o facem involuntar este tot “de şoareci”
Martina Navratilova este, fără îndoială, unul dintre numele mari din sportul mondial. Şi cu deosebire din tenisul de cîmp, în care a stabilit într-o singură viață atîtea recorduri că ne-ar lua nouă mai multe vieți doar ca să le numărăm (de pildă, a cîştigat mai multe titluri decît orice alt tenismen, bărbat sau femeie).
Precum nici o comunitate omenească nu poate funcționa fără de lege, tot aşa nici corpul omenesc nu poate trăi în afara ei. Dar dacă am duce mai departe această comparație şi am privi organismul nostru ca pe o comunitate formată din diferite celule, cum ar arăta cancerul? Ca să vă răspund voi trage iar cu ochiul la ce a scris despre asta David.
Fum maxim poate. Una dintre principalele explicații pentru internaționalul (şi iraționalul) succes al excentricului obicei al fumatului este – după mintea mea – abilitatea celor care îl practică de a fi simultan atît practicieni înverşunați, cît şi teoreticieni de forță. Abilitate care se pare că nu cunoaşte bariere de sex, vîrstă, educație, apartenență politică sau echipă de fotbal preferată.
Acestea se pare că au fost ultimele cuvinte ale lui Nichita, din noaptea de 13 decembrie 1983. Laureat al Premiului Herder şi nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură, poetul a avut cinci iubite: Magdalena Petrescu, Doina Ciurea, Gabriela Melinescu, Tudoriţa Tărâţă şi, poate pe primul loc, limba română pe care o considera „Dumnezeiesc de frumoasă”. Cu majusculă.
Celebrii şi ubicuitarii cercetători englezi s-au prins probabil că lumea începe să se confrunte cu o inflație de studii care li se datorează, cu riscul major ca descoperirile lor să nu mai intereseze pe nimeni. Aşa că au început să recurgă la diverse stratageme, cum ar fi în acest caz asocierea cu cercetătorii scoțieni şi cu cei japonezi (parcă începe să devină un pic mai credibil, nu-i aşa?).
Gheţarii care se topesc emit în aer şi oceane poluanţi care cauzează cancer, spun cercetătorii. Nu zău? spun eu. Substanţele chimice intră apoi în mâncare şi ajung în corpurile oamenilor declanşând tumori, boli de inimă şi sterilitate. Ca să vezi ce ditamai descoperire!
Să mor? Imposibil … E primul gînd – după cum ne confirmă şi David – care îi trece prin minte oricui la aflarea unui diagnostic de boală incurabilă. Gînd cu care începe – după cum ne arată Elisabeth Kübler-Ross în celebrul model care îi poartă numele – faza de negare. “Cînd încercăm să ne imaginăm propria moarte, mintea noastră se răscoală”, ne spune acelaşi David, după care îl lasă pe Tolstoi să ne propună tuturor o descriere a sentimentelor, printr-un pasaj din “Moartea lui Ivan Ilici”:
Azi ridic – cu plăcere, că tot m-a provocat – leapşa aruncată de Gabi şi zic după cum urmează:
“Cînd am aflat că am o tumoră pe creier, am descoperit, peste noapte, o lume care îmi părea, doar, cunoscută, însă despre care ştiam, de fapt, foarte puține lucruri – lumea pacienților.” Aşa îşi începe David povestea propriei transformări din medic în pacient.
Pentru toți cei care la citirea poveştii lui Stephen au clătinat sceptic din cap “da, un caz interesant, însă e doar excepția care confirmă regula”, revin cu argumente susținute de date ştiințifice solide. Medicină bazată pe dovezi, carevasăzică. Într-un studiu clinic fără precedent în oncologie desfăşurat la Universitatea California din San Francisco şi publicat în 2005, un număr de 93 de bărbați cu diagnostic – confirmat prin biopsie – de cancer de prostată în stadiu incipient au ales să nu facă operația chirurgicală.
Sammy Davis Jr. nu e chiar unul dintre numele care, atunci cînd e rostit, ne fac să tresărim. Cel puțin nu pe noi, cei de prin România (sau poate că e doar o impresie de-a mea). Însă cu sau fără recunoaşterea mioritică, este dincolo de orice dispută faptul că juniorul – care ar fi împlinit astăzi 85 de ani – a avut o viață ca-n filme.
Uneori chiar înaintea cancerului în sine. Iar asta se întîmplă de cînd nu mai sîntem noi cei care facem matematica, ci e matematica cea care ne face pe noi. Imediat ce ne confruntăm cu un diagnostic serios (cum ar fi cel de cancer, de exemplu), prima noastră întrebare – aproape reflexă – este: “Doctore, cît mai am de trăit?” Ca şi cum omul nostru doctor ar avea vreo putere să decidă ceva în acest sens.
Dacă ieri a fost duminică şi ne-am ținut de vorbe şi de aduceri aminte, e timpul să reluăm firul cărții noastre pentru a vedea ce ne mai spune David. Păi azi ne spune un lucru ştiut şi acceptat deja de cîțiva ani buni în rîndul comunității medicale. Anume că aceleaşi forme de cancer care au năpădit în ultimele decenii occidentul – cu deosebire cancerul de sîn, cancerul de colon şi cancerul de prostată – sînt mult mai rar întîlnite în Asia. Cam de şapte pînă la şaizeci de ori mai rar.
Dacă o asemenea lume perfectă ar fi existat, el ne-ar fi fost cu siguranță împărat. Dar pentru că – nu-i aşa? – sîntem încă departe de asta, a creat el una din culori aruncate cu îndemînare şi pasiune pe hîrtie.
Astăzi e o zi pe care an de an o aşteptăm cu toții – copii mai mici sau mai mari – cu înfrigurare (la propriu şi la figurat). Mai cuminți decît de obicei, ne lustruim cu grijă peste zi ghetele ca să nu ne facem de rîs noaptea, cînd vine moşul să ni le umple cu daruri.
Aşa a devenit cunoscut unei lumi întregi atunci cînd, în admirația lor pentru felul în care a revenit după un diagnostic de leucemie pentru care a primit şanse de supraviețuire de 1/10, Placido Domingo şi Luciano Pavarotti au decis să-l “reintroducă” în lumea operei.
