cartofi eterni pentru o viață veșnică 1
Tuturor celor pasionați de povești nemuritoare, căutători neobosiți ai secretului tinereții fără bătrînețe și ai vieții fără de moarte, vă zic: ziua cea mare se apropie. De fapt, s-ar putea să fi și trecut.
Tuturor celor pasionați de povești nemuritoare, căutători neobosiți ai secretului tinereții fără bătrînețe și ai vieții fără de moarte, vă zic: ziua cea mare se apropie. De fapt, s-ar putea să fi și trecut.
Dacă am văzut că se poate trăi (ei bine, cel puțin pînă la un punct) doar cu nuggets, a venit momentul să confirmăm teoria și cu pizza. Eroina este tot o tînără, și tot din Marea Britanie.
Astăzi e o zi care n-ar trebui să existe. Încropită din resturi, înghesuită în calendar o dată la patru ani, taman cînd e lumea mai ocupată cu venirea primăverii … în sfîrșit … și tot restul. Acesta e un articol care nu ar trebui să existe. Însă realitatea – mereu proaspătă, surprinzătoare mereu – îl face să fie.
Nu vă faceți iluzii! Pentru că siluirea (citește “modificarea genetică”) plantelor nu e decît ultimul cadru al unui film în care acestea au fost terfelite, zdrelite, storcite (citește “înmuiate, mărunțite, hidrolizate”), pentru a ne fi în cele din urmă oferite nouă drept mîncare. Vorbesc aici despre tot felul de produse “naturale”, care dealtfel numai naturale nu sînt.
Grea sarcină ar mai avea azi fata cea mică din poveste. Căci dacă micul ei truc cu sarea în bucate i-a adus atunci cîștig de cauză (în dauna surorilor ei mai mari care au mizat pe zahăr și pe miere), nu e deloc sigur că astăzi ar mai avea același succes.
Nu-i așa că nu ați auzit de așa ceva? Păi nici nu aveați cum. Pentru simplul motiv că nici nu există. Dar de ce nu există? Păi e și mai simplu: pentru că girafele nu fac mănîncă de la fast-food.
Da, da, ați înțeles bine. Asta pentru că, foarte probabil, bătrînul Mac va fi trebui să le vorbească cetățenilor ruși pe limba lor. Mai exact, să le spună acestora de-a fir a păr ce conțin produsele pe care el le comercializează drept mîncare.
Faptul că marketingul e considerat o știință nu îi împiedică deloc pe cei care îl slujesc ca, în căutarea succesului, să recurgă la practici care țin mai degrabă de religie. Astfel, una dintre metodele folosite pentru construirea unui brand de succes – fie el un produs sau chiar o companie – este crearea în jurul acestuia a unui mit.
De fier, pentru că ne-am prins, noi oamenii, că de asta are organismul nostru mai mare nevoie. Vorbeam ieri despre surprizele – oarecum bănuite, dealtfel – pe care ni le rezervă planta de tutun. Astăzi este rîndul cerealelor, pe care le mîncăm – sub forma delicaților fulgi – cu lapte […]
China începe să dea piept, și ea, cu binefacerile progresului. E adevărat că cetățenii celei mai mari țări din lume o duc mai bine decît o duceau în urmă cu doar 30 de ani. Locuiesc în case mai arătoase, se îmbracă mai elegant, mănîncă mai bine. Sau cel puțin așa […]
Dacă le aveți pregătite, puteți să vă aşezați comod pe o canapea ca să vizionați filmul. Am găsit linkul într-un comentariu care aterizase inițial în spam (akismet, drăguțul), dar pe care l-am readus apoi cu doar un clic pe calea cea bună (profit de ocazie şi îi mulțumesc celui care mi l-a trimis).
“Mezelurile dăunează grav sănătății!” În curînd cu poze colorate însoțite de mesaje scrise cu litere de-o şchioapă care să ne explice fără ocolişuri riscurile de sănătate la care ne expunem dacă le consumăm. Printre altele multe şi cîteva tipuri de cancer cu localizare în principal digestivă. Poate că pare desprins dintr-un film – nu e clar încă dacă unul horror sau doar unul ştiințifico-fantastic – însă e doar cruda (viața bate, din nou, filmul) realitate.
Gheţarii care se topesc emit în aer şi oceane poluanţi care cauzează cancer, spun cercetătorii. Nu zău? spun eu. Substanţele chimice intră apoi în mâncare şi ajung în corpurile oamenilor declanşând tumori, boli de inimă şi sterilitate. Ca să vezi ce ditamai descoperire!
Că tot sîntem la capitolul plastic. Zilele astea e plin ecranul televizorului de reclame McDonalds pentru un produs numit Happy Meal. Care cică rămîne (sau revine) la un preț imbatabil. Nu ştiu ce e atît de extraordinar aici, că doar plasticul a fost întotdeauna ieftin. Ieftin şi, cel puțin aparent, etern.
Dacă ieri am vorbit despre cum preparăm o mîncare bună, haideți astăzi să vedem în ce anume o preparăm, pentru ca ea să fie şi sănătoasă. Bunicile noastre primeau printre altele ca zestre – ce vremuri – un set de argintărie, eventual cu blazonul unui orfevrar de renume (deh, obiceiuri mic burgheze, fasoane de capitalism decadent). Mamele noastre, crescute în spiritul unui socialism angajant şi uniformizant, se mulțumeau cu ceva inoxărie standard, cu ştanța vreunei fabrici aproape invariabil numită Oțelul Roşu. Surorile şi fiicele noastre, mă tem, vor trebui să se mulțumească doar cu nişte plasticărie ieftină, cumpărată de la buticul din colț şi turnată pe la vreo presă dintr-o curte aflată la două străzi distanță.
“Bună seara,
Vă scriu pentru a-mi lămuri o nedumerire.”
Aşa începea un mesaj destul de lung primit astăzi de la o doamnă.
… ca să-ți spun cine eşti. Eventual de ce (poți să) te îmbolnăveşti. Sau, în varianta optimistă, de ce (poți să) te vindeci. Căci o povață de la tăicuța Hipocrate ne îndeamnă să învățăm să folosim alimentele drept medicamente. Cum e posibil aşa ceva? Din cele mai vechi timpuri oamenii au folosit ceea ce le-a oferit natura pentru a se obloji de diverse boli.
Uitîndu-mă în urmă, nu pot să spun că mă prăpădesc după perioada petrecută în armată. Însă unul dintre meritele experiențelor de viață mai puțin plăcute este acela că ne învață să prețuim altfel micile bucurii pe care aceasta ni le rezervă totuşi. Un astfel de moment a apărut atunci cînd unitatea în care îmi făceam stagiul militar a trebuit să-şi reîmprospăteze stocurile strategice de biscuiți. Iar stocurile vechi au fost date la consum. Poate nu pare, însă prin comparație cu mîncarea oferită de o popotă, biscuiții sînt o adevărată delicatesă.
Zilele astea rulează pe televizor o reclamă care încurajează consumul de lapte. De preferat la cutie, pentru că, nu-i aşa, e selectat, controlat, sterilizat. Şi frumos ambalat, desigur. Îmi amintesc de copilărie, de zilele petrecute la bunicii de la țară. De momentele de început ale serii cînd veneau vacile de la păscut. Bunica mea apărea imediat cu un scăunel şi cu o găleată albă pe care o aşeza între picioarele vacii, chiar sub uger. Apoi începea să mulgă laptele strîns peste zi. Un lapte alb-galben, de consistență păstoasă, care făcea o spumă ce emana prospețime şi sănătate. Iar bunica mai avea ceva pregătit de fiecare dată: o cană cu care la sfîrşit ne dădea nouă, nepoților, să bem din laptele cald şi gustos.
Întrebare: ce e albastru pe dinafară şi verde pe dinăuntru? Răspuns: Un milițian care a mîncat spanac. O întrebare simplă şi un răspuns ce pare la mintea cocoşului. Şi totuşi, cîți dintre noi ne gîndim la ceea ce mîncăm? Cînd am reflectat ultima dată la efectele pe care le are fiecare dumicat de mîncare sau fiecare pahar de băutură pe care le introducem în corpul nostru? Poate că ne uităm la etichetele produselor alimentare atunci cînd le cumpărăm, dar înțelegem oare cu adevărat ce ne transmit ele?