Celebrii cercetători englezi ne mai aruncă zilele astea, de dincolo de Canalul Mînecii, o dilemă. De data asta însă una de grup. Sau, şi mai exact (şi, implicit, mai dramatic), de specie. Noroc lui Homo Sapiens că, bine ancorat deja în poziția bipedă care l-a consacrat, poate cel puțin să se scarpine fără probleme după ceafă pînă se dumireşte încotro s-o apuce.
Iubitori de artă? Vă place să admirați o pictură rafinată la un pahar răcoritor de Coca-Cola? Ei bine, tocmai ați ratat o bună ocazie ca să vă mai stingeți din setea de cultură. Zilele astea s-a vîndut cea mai scumpă sticlă de Coca-Cola.
Chiar dacă monstruos de departe, Daniel nu doarme (v-am zis eu!) şi, mai ales, nu iartă. Pe bună dreptate însă, nimic de comentat aici. Am făcut ieri – păcatele mele – o impardonabilă eroare, trimițîndu-vă aiurea-n tramvai să votați petiția cu ierburi la raionul de vitamine (bune şi ele, fără doar şi poate, doar că nu dînsele îşi aveau locul în cătarea noastră zilele astea).
Stîrnite de dragostea unui copil pentru muzică, amestecate de dorința unui tată de a-şi creşte copilul frumos. Şi puse cu meşteşug pe note de doi copii mai mari, care se vor pune la drum lung în prag de iarnă pentru (doar) un capriciu copilăresc.
Păi uite că nici nu s-au uscat bine kilobiții cu care am mîzgălit articolul în care strigam “Săriți, netoții!” că au şi apărut deja doi: unul e Daniel, prietenul meu (şi al nostru) care, de la capătul unei lumi mai bune veghează încă – nici el nu prea mai ştie de ce – asupra soartei crude a țărişoarei lui natale.
Pe numele ei coana Europa. O doamnă foarte bine crescută dealtfel, cu educație la pension şi vorbitoare de mai multe limbi străine. Doar că în ultima vreme o cam lasă mințile, săraca. Pesemne că i se trage de la conu’ Alzheimer, un bătrînel foarte simpatic dar pus mereu pe şotii.
Mult fum. Este noua compoziție a aerului din marile oraşe. După ce mii – dar ce zic eu mii, milioane! – de ani am respirat cuminți, alături de toate celelalte lighioane de pe fața pămîntului, un aer compus din doar două elemente, noi oamenii am decis că a venit timpul să facem o schimbare. Şi am mai adăgat unul, după cum ne-a dus pe noi capul.
Doi prieteni moscoviți se întîlnesc pe strada Arbat*. Unul dintre ei cu o cravată nouă, abia cumpărată. – Frumoasă cravată, cît ai dat pe ea? îl întreabă amicul lui. – Am luat-o de la magazinul cutare cu 300 de euro, se făleşte acesta. – Te-ai grăbit amice, au la buticul de peste drum la fel cu 400! replică primul.
Se întîmplă la Piatra-Neamț, în România (şi, după cum pretind unii, în chiar Uniunea Europeană). Un om este bolnav de cancer în fază terminală. Soția lui dă anunț în ziarul local pentru ajutor. Dar nu pentru a-şi duce soțul la tratament, e prea tîrziu pentru asta.
A mai luat cu ea, implacabil, şi pe cîțiva dintre noi, cu nume şi cu prenume cu tot. Cele mai multe dintre ele, numele, scrise cu litere comune pe doar un buletin. Eventual o diplomă sau două.
Dar nu din parcare, ci dintr-o listă exclusivistă cu cele mai nocive substanțe pentru fragila ființă umană. Nu că aceasta – ființa adică – nu ar contribui cu propria sa mînă la respectiva fragilitate. Ca să nu mai prelungesc inutil suspansul intru direct în subiect. Se vede treaba că, dintr-un grup de 20 de pretendenți la titlul de inamicul chimic numărul unu al sus-numitei ființe, alcoolul e un fel de rege neîncoronat.
Astăzi este prima zi a ultimei luni de toamnă. Dar şi ultima zi a unei luni mai puțin cunoscute, numită printre cunoscători Luna Conştientizării Vegetarianismului (Vegetarian Awareness Month). Care începe în ziua de 1 octombrie (declarată Zi Mondială a Vegetarianismului – World Vegetarian Day) şi se încheie chiar astăzi, 1 noiembrie (recunoscută drept Zi Mondială a Veganismului – World Vegan Day).
Pentru că e duminică şi pentru că noaptea s-a lungit brusc (că doar ce trecurăm la ora de iarnă), alterînd considerabil curgerea armonioasă a fluidelor neuro-transmițătoare prin sinapsele prinse – iarăşi – pe picior greşit … Dar şi pentru că amicul Daniel m-a cadorisit transcontinental cu un comentariu care vine ca o mănuşă absurdă peste secrețiile mele neuronale recente …
Ciudate animale mai sîntem şi noi, oamenii. Cum ştim noi să ne facem rău singuri, ba chiar cu bună ştiință (vezi alcoolul, tutunul, drogurile, dar şi băuturile răcoritoare sau omniprezentul fast-food). În plus, ne pricepem de minune să justificăm toate aceste “scăpări” cu frumoase şi bine alese cuvinte.
Fast-food. O noțiune atît de răspîndită, un cuvînt (sau mă rog, două) care a ajuns să fie înțeles de oameni de pe toată fața pămîntului, indiferent de sex, vîrstă, rasă, religie, educație sau echipă de fotbal preferată. Dacă cineva şi-ar (mai) propune într-o bună zi să creeze o (altă) limbă universală, probabil că ar fi una dintre primele intrări selectate pentru a-i alcătui dicționarul.
Luna octombrie, “Luna conştientizării cancerului de sîn” (Breast Cancer Awareness Month) se apropie de sfîrşit. După un debut impresionant – evenimentul anual de iluminare a unei clădiri (care a împlinit deja zece ani) şi crosul Casiopeea (aflat la prima ediție) – pare că respectiva campanie s-a încheiat prematur, cel puțin dacă ne uităm la ce (nu) se mai întîmplă pe la noi prin țară.
Cei dintre noi care am apucat să purtăm cravata roşie de pionier ne mai amintim cu siguranță aspectul inedit pe care începuse să îl ia peisajul citadin românesc în ultimii ani ai comunismului. Blocuri din ce în ce mai multe, la schimb cu spații verzi din ce în ce mai puține. Dar ce spun eu spații verzi? Iarba şi florile fuseseră înlocuite de pătrunjel şi mărar, iar arbuştii ornamentali schimbați pe araci de care atîrnau roşii, castraveți şi ardei graşi.
În toată nebunia prin care trecem zilele astea, printre veştile despre nemulțumiri, proteste şi nenorociri care parcă nu mai contenesc, pare că orice altă întîmplare nici nu mai merită trăită. Necum povestită.
Am primit astăzi două mere culese direct dintr-un pom de gospodărie țărănească. Mici, diforme și pline de pete, probabil că nu și-ar fi găsit niciodată locul într-un galantar de supermarket (nici măcar într-unul de tip discount). Aveau însă exact mirosul și gustul pe care ar trebui să le aibă un măr și pe care de multă vreme ceea ce ni se vinde nouă acum sub acest nume nu le mai au. Le-am mîncat cu o rară plăcere, ba chiar aș mai fi poftit la vreo două.
Şi nu mai insist, deoarece îmi închipui că știți continuarea. Mai întîi prietenul, Daniel. Autorul unui nou set de învățături – pe linia celor de la Neagoe (iară nu nea Goe) cetire, însă mult mai aplicate la problemele globale ale omenirii contemporane nouă – pe care a avut deosebita amabilitate […]
