“Cînd am aflat că am o tumoră pe creier, am descoperit, peste noapte, o lume care îmi părea, doar, cunoscută, însă despre care ştiam, de fapt, foarte puține lucruri – lumea pacienților.” Aşa îşi începe David povestea propriei transformări din medic în pacient.
… cu cola în coadă (una e Coca, cealaltă Pepsi). Chiar dacă abia am scris despre asta, tocmai mi-a “intrat” o “mînă” prea bună ca să o ignor şi să zic pas. Drept pentru care plusez cu o serie “servită” de amicii de la Pravda. Care ne avertizează că, nici mai mult nici mai puțin, cei care consumă băuturi răcoritoare – de orice fel, nu numai cola – mor de o moarte lentă (sau trăiesc o viață mortală, depinde cum vreți să o luați).
Cum ar fi să ne forțeze cineva să mîncăm/bem combinația asta de cîteva ori pe zi? Aşa e că ni s-ar lua? Ba e chiar foarte probabil că ne-am revolta fie şi numai la gîndul că ar îndrăzni cineva să ne supună unui asemenea “regim”. Dar nu şi dacă o facem singuri, de bună voie (că doar n-o să ne luăm singuri la palme). Ei bine – şi îmi pare sincer rău să vă dezamăgesc – mulți dintre noi chiar o facem, fără să vrem şi, cel mai probabil, fără să ştim.
Dar nu din parcare, ci dintr-o listă exclusivistă cu cele mai nocive substanțe pentru fragila ființă umană. Nu că aceasta – ființa adică – nu ar contribui cu propria sa mînă la respectiva fragilitate. Ca să nu mai prelungesc inutil suspansul intru direct în subiect. Se vede treaba că, dintr-un grup de 20 de pretendenți la titlul de inamicul chimic numărul unu al sus-numitei ființe, alcoolul e un fel de rege neîncoronat.
Ciudate animale mai sîntem şi noi, oamenii. Cum ştim noi să ne facem rău singuri, ba chiar cu bună ştiință (vezi alcoolul, tutunul, drogurile, dar şi băuturile răcoritoare sau omniprezentul fast-food). În plus, ne pricepem de minune să justificăm toate aceste “scăpări” cu frumoase şi bine alese cuvinte.
După ce am ascultat avertismentul faraonilor, haideți să ne aplecăm un pic mai în detaliu asupra problemei şi să căutăm ceva argumente care să susțină eventual mesajul mut al mumiilor egiptene. Aproape imediat ne cad ochii pe un studiu clinic foarte recent care confirmă faptul că terapia de înlocuire hormonală după instalarea menopauzei creşte atît riscul de cancer de sîn cît şi pe acela de deces la femeile în cauză.
O boare cu aromă orientală venită pe o pală de vînt tomnatic ne şopteşte la ureche …
… o poveste pe care nu o veți regăsi printre cele o mie una cu care Şeherezada îşi prelungea în fiecare seară viața în turnuri de serai mîngîiate de lumina palidă a lunii.
Că tot sîntem la capitolul plastic. Zilele astea e plin ecranul televizorului de reclame McDonalds pentru un produs numit Happy Meal. Care cică rămîne (sau revine) la un preț imbatabil. Nu ştiu ce e atît de extraordinar aici, că doar plasticul a fost întotdeauna ieftin. Ieftin şi, cel puțin aparent, etern.
Dacă ieri am vorbit despre cum preparăm o mîncare bună, haideți astăzi să vedem în ce anume o preparăm, pentru ca ea să fie şi sănătoasă. Bunicile noastre primeau printre altele ca zestre – ce vremuri – un set de argintărie, eventual cu blazonul unui orfevrar de renume (deh, obiceiuri mic burgheze, fasoane de capitalism decadent). Mamele noastre, crescute în spiritul unui socialism angajant şi uniformizant, se mulțumeau cu ceva inoxărie standard, cu ştanța vreunei fabrici aproape invariabil numită Oțelul Roşu. Surorile şi fiicele noastre, mă tem, vor trebui să se mulțumească doar cu nişte plasticărie ieftină, cumpărată de la buticul din colț şi turnată pe la vreo presă dintr-o curte aflată la două străzi distanță.
Dacă se mai îndoia cineva de importanța pe care o are varza în viața omului, iată că a venit momentul să-şi reconsidere la modul cel mai serios poziția.
… e cam ca berea fără alcool. Sau ca vinul fără resveratrol. Nu vreau să las în urmă subiectul resveratrol fără un cuvînt pentru cei dintre noi care şi-au făcut din şofat fie o meserie, fie o pasiune.
Cine nu are bătrîni să-şi cumpere. Nu mai insist asupra valorii inestimabile a acestei recomandări. Eu de la nişte bătrîni am aflat, de exemplu, de “carcalete”. Cuvînt care desemnează pîinea înmuiată în vin, un meniu extrem de răspîndit prin țărişoara noastră, cu deosebire în secțiunea ei rurală.
Nu mai e demult timp un secret faptul că francezii şi americanii se au precum şoarecele şi pisica. Iar într-un desen animat cu Tom şi Jerry, de exemplu, nu am avea nici un dubiu privind cine pe cine întruchipează. Morocănosul Tom, căutînd tot timpul alte şi alte mijloace de control şi istețul Jerry, care reuşeşte de fiecare dată să-i dea acestuia cu tifla.
şam-di-ri-di-ridi/diri-diri-da … O ştie tot românul că e bun, nu trebuie să-i mai spună nimeni asta. O ştiau şi strămoşii lui dacii, cu mult timp înainte de a se încuscri cu ceilalți strămoşi ai lui, romanii, sub semnul popularei strigături “In vino veritas”.
Fumatul poate ucide. Nu zău! Păi și curiozitatea poate ucide. De exemplu dacă este prost direcționată, așa cum noi oamenii am învățat de la pisică (vezi și celebrul dicton „curiosity killed the cat”).
Mai țineți minte filmele româneşti “Profetul, aurul şi ardelenii” şi “Artista, dolarii şi ardelenii”? Probabil rezultatul unui omenesc sentiment de invidie generat de succesul neaşteptat al unor surogate similare made in Italy şi încadrate într-un gen cu duioşie botezat spaghetti western. Un fel de western mămăligă ale noastre, dacă vreți (şi dacă ne va întreba cineva vreodată). Încercați doar să vă imaginați că următorul mega-succes de la Hollywood ar fi un film american numit “Miorița”. Filmat în întregime pe vreo gură de rai din Wyoming, cu o echipă de actori din prin Nebraska.
Avem aşadar cele mai felurite metode de a ne îndestula cu zahăr. Să ne punem şi în cap, la o adică (ceea ce, într-un sens desigur figurat, nu ar fi neapărat rău atîta timp cît zahărul este singurul “combustibil” pe care creierul îl poate folosi pentru a funcționa normal).
E ruda vegetală a untului. Cel puțin asta a fost intenția (şi speranța) cu care a fost creată. O alternativă mai ieftină şi mai uşor de obținut decît surata ei animală. Sau – cum a descris-o Napoleon al III-lea atunci cînd a oferit un premiu pentru descoperirea unei metode de a o produce – un înlocuitor satisfăcător al untului, destinat armatei şi claselor inferioare.
Să începem astăzi, în joacă, cu o parabolă despre joc. Sau jocuri, să nu ne auzim supărări. Se spune că tinerii şomeri din cartierele de periferie sînt neîntrecuți la jocul de baschet. Muncitorii din cartierele-dormitor preferă fotbalul. Membrii clasei de mijloc care locuiesc în cartiere rezidențiale sînt adepții tenisului. În sfîrşit, managerii de top care se lăfăie în zonele exclusiviste ale oraşelor sînt oaspeți constanți ai terenurilor de golf.
Aceasta e (cel puțin pentru noi şi cel puțin pentru astăzi) întrebarea. Iar dacă poporul a dat deja un răspuns gîlgîitor la acestă dilemă lichidă, noi, ca filozofi amatori ce preferăm întotdeauna un fir de mătase savant despicat în patru unui odgon zdravăn de cînepă neprelucrată, mai adăstăm preț de o duşcă asupra subiectului.
