Sîntem deja la mijlocul săptămînii în care vorbim despre băuturile răcoritoare, carbogazoase sau nu. Care poate că sînt într-adevăr răcoritoare – care băutură proaspăt scoasă din frigider nu ar fi? Sînt ele însă în acelaşi timp şi sănătoase?
E vară şi e cald. Teribil de cald, monşer, cum ar zice un nene de demult.
Iar noi, poate chiar în timp ce citim acest articol, vrem să ne răcorim. Nimic mai normal.
Viața bate filmul, iar realitatea întrece orice imaginație, după cum ştim deja cu toții. Ce avem acum? Țigările încep să înlocuiască bomboanele, pe măsură ce tot mai mulți copii încep să fumeze. Tot mai mulți şi de la vîrste din ce în ce mai mici. Cît de mici?
Mă opresc şi azi la tema fumatului. De fapt o voi face întreaga săptămînă, pentru că e un subiect pe care eu unul îl consider demn de aprofundat. Va fi un mic serial pe tema prevenției în cancer dedicat celui mai evident dintre factorii de risc: tutunul. Cum remarcam şi ieri într-un fel de preambul, nu există nici o altă situație în care cineva conştient de sănătatea sa să poată obține atît de mult făcînd atît de puțin. De fapt nefăcînd, pentru că e de ajuns să nu îți mai cumperi țigări.
Sîmbăta trecută am fost la un eveniment discret dar extrem de interesant. Unul dintre evenimentele acelea aproape subterane la care invitațiile se transmit din om în om, printre prieteni sau cunoscuți, şi la care ajung astfel să participe doar un grup restrîns de inițiați.
Aş fi preferat să scriu un articol similar celui de ieri cu referire la țara nostră. În fond, americanii cu problemele lor, noi cu ale noastre.
Din păcate însă nu avem astfel de date. Pentru că în România nu există o colectare sistematică şi serioasă a datelor privind cancerul.
Totul pînă la sănătate, nu-i aşa? De fiecare dată cînd ne îmbolnăvim, chiar dacă e vorba despre o problemă minoră de sănătate, primul gînd care ne vine în minte este: unde găsesc un doctor bun? Cu atît mai mult dacă vorbim despre cancer.
Îmi amintesc cum imediat după revoluție, în timp ce fermele avicole erau devalizate de mînia populară, am fost invadați de americani. Dar nu de americanii pe care îi aşteptau bunicii noştri încă de la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial, ci de puii lor. Mari, frumoşi, cu pielea întinsă plesnind de sănătate (vorba vine, că erau gata congelați). Drept pentru care le-am oferit imediat şi necondiționat galantarele noastre. Că noi tot nu prea mai aveam ce pune în ele.
Mai bine nişte piept. Sau, şi mai bine, o coadă. Dar de peşte.
O vorbă destul de populară printre “gurmanzii” de pe la noi proclamă că “cea mai bună legumă e porcul”. Asezonat bineînțeles cu o generoasă garnitură compusă tot din legume – cartofi prăjiți. Şi uite-aşa cineva mai puțin avizat ar putea crede că sîntem o nație de vegetarieni.
Cineva a ajuns ieri pe blog căutînd pe internet “spital bun de oncologie în străinătate”. Ne oprim aşadar o clipă din parcursul nostru teoretic pentru a oferi un posibil răspuns unei probleme practice de extremă importanță pentru cineva care tocmai a aflat că are (sau e suspect de) cancer.
Astăzi, pe cînd lucram la pagina de patologie a acestui blog dedicată cancerului de piele, am regăsit printre factorii de risc o condiție precanceroasă numită keratoză actinică. Este vorba despre o zonă de piele care se modifică şi devine mai aspră, chiar solzoasă. Care mai degrabă se simte decît se vede, fiind de aceea cu atît mai periculoasă, în lipsa unui (auto)examen periodic.
Din cele mai vechi timpuri oamenii au venerat soarele. În acelaşi timp însă s-au temut de el. Şi deşi îl căutau fără încetare pentru capacitatea lui de a susține viața, ştiau ce mult rău le putea face dacă îi stîrneau mînia. Poate şi din acest motiv multă vreme idealul frumuseții feminine a fost o piele albă, neatinsă de soare (vezi şi Albă-ca-Zăpada). Putem afla acest lucru şi din poveştile româneşti, unde tinerele domnițe, ba chiar şi Făt-Frumos din lacrimă aveau invariabil o piele albă ca laptele.
Ar putea fi opera de artă a unui geniu neînțeles. Dar nu e.
E o banală fotografie a unui plămîn ciuruit de boală. În alb e zona de cancer, iar în negru e zona încărcată de fum. Mai exact fum de țigară.
Astăzi vom vorbi despre un bărbat la fel de puternic. Un bărbat cu un destin fabulos, aproape magic. Steve Jobs, căci despre el este vorba, se numără printre cei care au inventat computerul personal. La un moment dat compania Apple, pe care o fondase şi de la a cărui conducere fusese îndepărtat, se îndrepta rapid către faliment. A revenit la conducerea ei şi a salvat-o de la o moarte sigură cu un computer delicios: iMac (G3).
E o frenezie fără precedent în țara noastră. Toți vor să ne bage mîna în buzunar. Şi nu, nu e vorba de mărunții hoți de buzunare de prin autobuze şi tramvaie. Ăia sînt başca. E vorba de Măria-Sa, Statul Român. Mai exact, de Guvernul României, prin tentaculele sale obeze numite şi ministere, încărcate de ventuze paralizante botezate agenții.
Nu cred să existe vreun om pentru care cuvintele “Ai cancer” să nu reprezinte un adevărat şoc. Iar dacă există, eu unul nu l-am cunoscut. De multe ori amînăm să mergem la doctor – chiar dacă nu ne simțim bine – şi întreținem în noi copilăreasca speranță că, dacă ignorăm boala, aceasta se va hotărî la un moment dat să ne ignore şi ea.
Nimic nu e mai înfricoşător decît o călătorie în necunoscut, sau o privire care scrutează întunericul. Elisabeth Kübler-Ross ne spune la ce trebuie să se aştepte cineva care a fost diagnosticat cu cancer. Sînt cinci stadii ale durerii, care formează aşa-numitul model Kübler-Ross:
“Am avut cancer. Mi s-a dat diagnosticul acesta pentru prima dată acum 15 ani. Mi s-a aplicat tratamentul obişnuit şi am făcut cancerul să dea înapoi, însă doar pentru a recidiva apoi, mai tîrziu. Apoi am decis să aflu tot ce îmi stătea în putință, pentru a-mi ajuta corpul să se apere împotriva bolii prin mijloacele proprii. Se împlinesc deja şapte de cînd trăiesc, după ce am învins boala.
