Am avut împreună şi zile mai bune, cu nenumărate situații comice dar şi cu mult haz de necaz. Noi de o parte a micului ecran ca spectatori, ea de cealaltă parte ca actriță. A ajuns să se identifice într-atît de mult cu personajul jucat într-un serial de mare succes, încît pentru mulți dintre noi este poate mai cunoscută după apelativul fictiv din film decît după numele ei din viața reală.
“Numai cine nu munceşte nu greşeşte” zice o înțeleaptă (şi de multe ori salvatoare) vorbă din bătrîni. Cam aşa şi cu mine, dacă includem acest blog la capitolul “muncă”. Astfel, după ce doar cu cîteva zile în urmă am eratat-o cu un link spre o campanie care încearcă să evite scoaterea plantelor şi remediilor naturale în afara legii, iată că am eratat-o din nou.
Într-o vreme în care cărțile bune erau mult mai rare iar cele proaste – din fericire pentru cei care oricum nu aveau ceva mai bun de făcut – mult mai lesne de identificat, mi-a căzut în mînă un op al lui Romulus Rusan, un scriitor pe nedrept cunoscut mai degrabă drept soțul Anei Blandiana.
Cum ar fi să ne forțeze cineva să mîncăm/bem combinația asta de cîteva ori pe zi? Aşa e că ni s-ar lua? Ba e chiar foarte probabil că ne-am revolta fie şi numai la gîndul că ar îndrăzni cineva să ne supună unui asemenea “regim”. Dar nu şi dacă o facem singuri, de bună voie (că doar n-o să ne luăm singuri la palme). Ei bine – şi îmi pare sincer rău să vă dezamăgesc – mulți dintre noi chiar o facem, fără să vrem şi, cel mai probabil, fără să ştim.
E gata, e oficial, se întîmplă! După lupte seculare care au durat cam două-trei luni, Virtualkid ne anunță că a biruit. Toate sînt la locul lor, iar culorile se aşează pe pînză aşa cum a fost ea imaginată de artistul-pictor care a stîrnit totul.
Ultima dată cînd m-am luat (iar) de cvasi-omenescul obicei al fumatului, Daria B. mi-a aruncat o provocare prietenească: “Bine-bine, înțeleg că ai ceva împotriva tutunului, dar de fumul de tămîie ce părere ai, e mai sănătos?” (citat aproximativ din memorie). Bună întrebare – m-am gîndit imediat – stai să vezi că m-a prins! O fi ea tămîie, într-adevăr, dar tot fum scoate. Iar fumul e fum, oricum te-ai uita la el. Ca să cîştig timp i-am sugerat să facă singură un test cu ambele mirosuri, apoi m-am pus pe investigat. Cu promisiunea de a reveni cu un articol pe această temă.
Înainte să uit şi să trec la alt subiect: La expoziția lui Beti am regăsit un lucru pierdut. Nu era la fel de concret precum tablourile agățate pe pereți, însă se simțea peste tot în atmosferă. Ba chiar creştea cu fiecare nou oaspete care adăuga prin simpla lui prezență cîte un strop din acel inefabil “ceva”.
Ieri am dat fuga să prind un vernisaj. Prima mea expoziție de grup, la care particip după ce am realizat o singură lucrare, vinerea trecută. Sînt sigur că am făcut deja pe mulți artişti adevărați să-şi frîngă mîinile de invidie. Cum adică, ei amestecă ani de zile la culori, spală kilometri de pensule şi acoperă mormane de hîrtie cu schițe şi abia dacă pot spera la o expoziție, iar eu, un novice care nici măcar nu ştie cum să țină pensula în mînă, le-a luat-o deja înainte.
Am fost plecat pentru două zile în oraşul meu de baştină pentru a rezolva nişte probleme ivite pe nepusă masă. Astăzi, pe drumul de întoarcere, priveam cîmpurile agricole pe care le tăia şoseaua. Pe măsură ce mă apropiam de marele oraş, dintre culturile frumos rînduite răsăreau tot mai multe hale şi clădiri moderne care rupeau armonia vegetală. Pe una din ele, din goana maşinii, retina mea a adăstat pe un cuvînt o fracțiune de timp suficient de mare pentru ca acesta să capete un sens: Monsanto.
Căci ce e cancerul? Pot să vă înșir cîteva definiții extrem de bine aduse din condei. Toate adevărate, niciuna completă. Sau, mai pot să vă ofer – la concurență cu mai celebra analogie a președintelui nostru – o descriere mult mai plastică, însă nu mai puțin corectă.
Vorbeam mai alaltăieri de o conspirație care se pune la cale. Hai să mă și explic puțin. Mai zilele trecute Daniel prietenul îmi anunța extaziat (exagerez și eu un pic, dar e pentru o cauză bună) o carte o minunăție (vorba aceluiași). În plus, ca un soi de “muieți-s posmagii”, tradusă în limba română.
Cam aşa ar putea suna un anunț sumar la mica publicitate, dacă Ionuț s-ar hotărî să dea unul. Cine este Ionuț? Un tînăr biolog de 27 de ani, pasionat de cercetare în – ironia soartei (şi mă explic imediat) – oncologie şi imunologie.
Nu ştiu alții cum sînt (vorba unui ilustru înaintaş) însă eu unul am descoperit pe pielea şi osul meu că, atunci cînd începi să te preocupi la modul serios de ceva, lucrurile încep cumva să vină către tine. Auzi întîmplări ce dau deoparte strat după strat de neîncredere, citeşti cărți care îți întăresc încet-încet convingerile, afli de oameni cu interese similare care te fac să strigi: există!
Celebrii cercetători englezi ne mai aruncă zilele astea, de dincolo de Canalul Mînecii, o dilemă. De data asta însă una de grup. Sau, şi mai exact (şi, implicit, mai dramatic), de specie. Noroc lui Homo Sapiens că, bine ancorat deja în poziția bipedă care l-a consacrat, poate cel puțin să se scarpine fără probleme după ceafă pînă se dumireşte încotro s-o apuce.
Iubitori de artă? Vă place să admirați o pictură rafinată la un pahar răcoritor de Coca-Cola? Ei bine, tocmai ați ratat o bună ocazie ca să vă mai stingeți din setea de cultură. Zilele astea s-a vîndut cea mai scumpă sticlă de Coca-Cola.
Chiar dacă monstruos de departe, Daniel nu doarme (v-am zis eu!) şi, mai ales, nu iartă. Pe bună dreptate însă, nimic de comentat aici. Am făcut ieri – păcatele mele – o impardonabilă eroare, trimițîndu-vă aiurea-n tramvai să votați petiția cu ierburi la raionul de vitamine (bune şi ele, fără doar şi poate, doar că nu dînsele îşi aveau locul în cătarea noastră zilele astea).
Stîrnite de dragostea unui copil pentru muzică, amestecate de dorința unui tată de a-şi creşte copilul frumos. Şi puse cu meşteşug pe note de doi copii mai mari, care se vor pune la drum lung în prag de iarnă pentru (doar) un capriciu copilăresc.
Păi uite că nici nu s-au uscat bine kilobiții cu care am mîzgălit articolul în care strigam “Săriți, netoții!” că au şi apărut deja doi: unul e Daniel, prietenul meu (şi al nostru) care, de la capătul unei lumi mai bune veghează încă – nici el nu prea mai ştie de ce – asupra soartei crude a țărişoarei lui natale.
Pe numele ei coana Europa. O doamnă foarte bine crescută dealtfel, cu educație la pension şi vorbitoare de mai multe limbi străine. Doar că în ultima vreme o cam lasă mințile, săraca. Pesemne că i se trage de la conu’ Alzheimer, un bătrînel foarte simpatic dar pus mereu pe şotii.
Mult fum. Este noua compoziție a aerului din marile oraşe. După ce mii – dar ce zic eu mii, milioane! – de ani am respirat cuminți, alături de toate celelalte lighioane de pe fața pămîntului, un aer compus din doar două elemente, noi oamenii am decis că a venit timpul să facem o schimbare. Şi am mai adăgat unul, după cum ne-a dus pe noi capul.
