la mare, la soare
Am plecat la mare. Ca să stau la soare, evident. Dar pentru că mi-am propus să trăiesc o sută de ani, voi încerca să o fac inteligent. Mai exact voi fi atent la cîteva lucruri, pe care le-am făcut şi altădată şi a fost bine.
Am plecat la mare. Ca să stau la soare, evident. Dar pentru că mi-am propus să trăiesc o sută de ani, voi încerca să o fac inteligent. Mai exact voi fi atent la cîteva lucruri, pe care le-am făcut şi altădată şi a fost bine.
Încheiem o săptămînă “dedicată” fumatului cu un post despre, evident, fumat. Poate chiar sîntem mai macho cînd fumăm, sau poate doar ni se pare. Poate doamnele se simt mai sexy cu țigara între buze, sau poate doar noi le facem să creadă asta. Poate nu e nimic mai cool pentru un tînăr decît o țigară aprinsă într-o zi fierbinte de vară, ce ştiu eu? Şi poate că într-o zi vom găsi la raionul de dulciuri pentru copii bomboane care se pot fuma.
Viața bate filmul, iar realitatea întrece orice imaginație, după cum ştim deja cu toții. Ce avem acum? Țigările încep să înlocuiască bomboanele, pe măsură ce tot mai mulți copii încep să fumeze. Tot mai mulți şi de la vîrste din ce în ce mai mici. Cît de mici?
Un îndemn mai puternic se pare decît celebrul “Învățați! Învățați! Învățați!”. În orice caz mai apelant. Pentru că are de departe mai mult succes la adolescenți şi tineri. Dar de ce nu ar avea succes într-o țară în care bacul se ia în turmă iar diplomele de licență se vînd pe internet. Țigările sînt ieftine, contrabanda înfloritoare, să tot fumezi. Teoretic în spații publice închise fumatul e interzis, dar nimeni nu pare să se sinchisească de asta.
Azi e rîndul lor, al doamnelor care va să zică. Jumătățile noastre care, nefiind niciodată absolut sigure de acest lucru, au căutat dintodeauna orice prilej să ne demonstreze că ne sînt egale. Companiile de țigări au înțeles rapid acest lucru şi le-au dat o mînă absolut dezinteresată de ajutor. Au creat special pentru ele țigara ca simbol al feminității, armă cu care femeile au şi atacat teritoriul pînă atunci atît de masculin al tutunului.
Mă opresc şi azi la tema fumatului. De fapt o voi face întreaga săptămînă, pentru că e un subiect pe care eu unul îl consider demn de aprofundat. Va fi un mic serial pe tema prevenției în cancer dedicat celui mai evident dintre factorii de risc: tutunul. Cum remarcam şi ieri într-un fel de preambul, nu există nici o altă situație în care cineva conştient de sănătatea sa să poată obține atît de mult făcînd atît de puțin. De fapt nefăcînd, pentru că e de ajuns să nu îți mai cumperi țigări.
Am vorbit ieri despre arome. Arome diverse, din plante neaoşe sau exotice, cu efecte mai mult sau mai puțin benefice pentru sănătate. Arome care, folosite cu înțelepciune, pot ajuta la vindecare în multe afecțiuni sau boli, inclusiv cancer. Există însă şi o plantă care nu numai că nu are nici un efect benefic pentru organismul uman, dar chiar se distinge prin contrariu, chiar şi în cantități minimale.
Sîmbăta trecută am fost la un eveniment discret dar extrem de interesant. Unul dintre evenimentele acelea aproape subterane la care invitațiile se transmit din om în om, printre prieteni sau cunoscuți, şi la care ajung astfel să participe doar un grup restrîns de inițiați.
Aş fi preferat să scriu un articol similar celui de ieri cu referire la țara nostră. În fond, americanii cu problemele lor, noi cu ale noastre.
Din păcate însă nu avem astfel de date. Pentru că în România nu există o colectare sistematică şi serioasă a datelor privind cancerul.
De data asta cu veşti bune.
Cu fiecare an sînt din ce în ce mai puțini oameni care mor din cauza cancerului, cel puțin în SUA. Americanii reuşesc să controleze această teribilă boală cu programe de prevenție eficiente şi cu tratamente din ce în ce mai bune, potrivit unui raport al Societății Americane de Cancer.
În 1982, cu doar un an înainte de a pleca, Nichita Stănescu publica “Noduri şi semne”. În care ne descifra încă o dată lumea creată de el în cuvînt.
Ne inhibă ceea ce nu cunoaştem, ba uneori chiar ne sperie. Mai ales dacă e ceva legat de viața şi de sănătatea noastră. Şi cu atît mai mult dacă e vorba despre cancer.
S-a născut într-o familie sărmană dar a ajuns regele jazzului. Şi deşi a crescut singur, a ajuns cunoscut de o lume întreagă.
Acum, că tot sîntem cetățeni europeni, e bine să ştim şi ce înseamnă asta, ca drepturi şi ca obligații. Cum de obligații ne lovim la tot pasul nu mai insist şi eu, aşa încît azi vom vorbi doar despre drepturi.
Nu întotdeauna o suspiciune sau un diagnostic de cancer se confirmă. Din cînd în cînd lucrurile se termină cu bine.
Mihaela Geoană e un asemenea exemplu. La un moment dat a făcut o mamografie care ridica o suspiciune de cancer de sîn. La recomandarea medicului Mihaela a făcut un set de teste după care a putut să răsufle uşurată. Nu era vorba de cancer, a fost doar o alarmă falsă.
Am dedicat săptămîna care tocmai se încheie unor oameni deosebiți.
Deosebiți prin ceea ce au realizat în viață, fiecare în profesia lui. Deosebiți însă şi printr-o experiență personală similară prin care au trecut cu toții: aceea de a fi diagnosticați cu cancer.
Conduce cu o mînă de fier fotbalul românesc şi i se spune Naşul.
Aşa îl cunoaşte acum toată lumea, deşi a avut în tinerețe o carieră de succes ca jucător de fotbal. Dar care nu se compară cu ceea ce a realizat în această a doua lui viață, aceea de preşedinte al FRF.
“Sunt cel mai frumos din oraşul acesta
Pe străzile pline când ies, nu am pereche”
Povestea ei e cu atît mai impresionantă cu cît, pe lîngă campania profesională dusă la lumina zilei, Monica a purtat în subteran şi o luptă personală, poate chiar mai importantă decît prima. Asta pentru că încă de tînără a fost diagnosticată cu un cancer de col al cărui spectru a urmărit-o toată viața.
Am tot vorbit despre Corina şi despre lupta ei cu cancerul. Povestea ei este una care poate să inspire şi să motiveze. Dar nu este nici pe departe singura.
Dana Deac era director al TVR 1 cînd a fost diagnosticată cu cancer de sîn. Un diagnostic care nu a apărut de la început, fapt ce a întîrziat începerea tratamentului. Un diagnostic care i-a schimbat destinul, după cum spune chiar ea.
Zilele astea două-trei căutări pe internet pentru “Corina Dragotescu revine cancer” au ajuns şi pe blogul meu. Nu o cunosc personal pe Corina şi nu am nici vreo relație profesională cu ea. Ne-am aflat la un moment dat – relativ recent – în aceeaşi încăpere, cu ocazia unui eveniment public. I-am remarcat atunci naturalețea, modul direct în care vorbea despre boala ei (eram la un eveniment legat de cancer) şi în care interacționa cu cei din jur.