Păi să-i dăm cuvîntul, ca să se prezinte singur: “Am cancer. Am fost diagnosticat pentru prima dată ca având această boală acum cincisprezece ani. Am primit tratamentul convențional, iar cancerul a dat înapoi la început, după care a revenit. Ca urmare, m-am hotărât să aflu cât mai multe lucruri cu putință despre această boală, pentru a-mi ajuta trupul să se apere singur împotriva ei.
În vremuri de liceu am cochetat şi eu – ca orice tînăr copil aflat la vîrsta marilor descoperiri – cu poezia. Atunci l-am descoperit pe Marin Sorescu, cel care a fost – pentru o bună bucată de timp şi pentru mine cel puțin – Poetul. Şi tot aşa cum el spunea că muzica italiană este singura care merită ascultată, la fel credeam şi eu că poezia lui era singura care merita să fie citită. Prin comparație cu el, Nichita Stănescu mi se părea abscons şi (uneori) prețios, iar poezia lui – sau cea mai mare parte a ei – de-a dreptul eliptică de sens.
Au trecut deja 6 luni de cînd vorbim pe acest blog despre cancer. Iar conform principiului că întotdeauna e mai bine să previi decît să vindeci, am abordat cu precădere subiecte legate de prevenția cancerului. Anume: cum să ne alimentăm corect, ce să mîncăm şi ce să bem (şi, mai ales, ce nu), cum să ne protejăm de soare, cum să nu fumăm. Am reluat unele dintre teme, uneori obsesiv, pînă la punctul de a-mi atrage reacții vehemente din partea unora (“ce-ai, domnule, cu fumătorii?”).
O zi națională care a ajuns din păcate să semnifice prea puțin pentru un neam încăput pe mîinile unei conduceri – în cel mai bun caz – haotice. Dar şi – pentru noi cei puțini care ne întîlnim pe acest blog – ziua în care marcăm prima jumătate de an de activitate. O zi în care nu pot să nu mă gîndesc la poporul meu ca la un bolnav tot mai slăbit din cauza unui cancer tot mai agresiv.
Ar fi de rîs dacă n-ar fi de un plîns amar. Păi dacă ar mai trăi nenea Iancu … ce băşcălie ar mai şti el să facă, la scară continentală şi în toate limbile oficiale ale republicii comunitare de la Bruxelles. Şi cum altfel, cînd domnii în costume de firmă şi cu morgă apretată pe măsură care se ocupă de bătrînețele coanei Europa au luat-o razna în numele ei şi pe seama noastră?
Trebuie să mărturisesc faptul că nu am nici cea mai mică idee despre cît de infinit e cu adevărat infinitul. În plus, am serioase dificultăți în a-mi imagina în ce măsură nemurirea e, într-adevăr, nemuritoare. Dar dacă există un infinit cu adevărat infinit şi dacă nemurirea este într-adevăr nemuritoare (precum ne place nouă, limitaților de muritori ce sîntem, să ne închipuim), atunci probabil că cei patru membri ai unui grup pe nume Beatles se regăsesc printre privilegiații care vor primi permisiunea să le pipăie.
Români, vi se pregătește ceva! Dar de data asta cel puțin e de bine. Vineri seara, la întoarcerea acasă, am ajuns chiar la timp pentru o întîlnire cu alți trei prieteni cu preocupări similare (doar v-am expus teoria mea).
… cu cola în coadă (una e Coca, cealaltă Pepsi). Chiar dacă abia am scris despre asta, tocmai mi-a “intrat” o “mînă” prea bună ca să o ignor şi să zic pas. Drept pentru care plusez cu o serie “servită” de amicii de la Pravda. Care ne avertizează că, nici mai mult nici mai puțin, cei care consumă băuturi răcoritoare – de orice fel, nu numai cola – mor de o moarte lentă (sau trăiesc o viață mortală, depinde cum vreți să o luați).
Am fost, am văzut, au cîntat. Cînd am intrat în sala plină de prichindei care ne aşteptau cuminți pe scăunele, am trăit un sentiment de un fel anume. Mi-am amintit ca şi cum ar fi fost ieri de momentele cînd, cu mulți ani în urmă, aşteptam şi eu alături de doamna educatoare vreun spectacol de păpuşi venit în vizită la grădinița noastră.
Am avut împreună şi zile mai bune, cu nenumărate situații comice dar şi cu mult haz de necaz. Noi de o parte a micului ecran ca spectatori, ea de cealaltă parte ca actriță. A ajuns să se identifice într-atît de mult cu personajul jucat într-un serial de mare succes, încît pentru mulți dintre noi este poate mai cunoscută după apelativul fictiv din film decît după numele ei din viața reală.
“Numai cine nu munceşte nu greşeşte” zice o înțeleaptă (şi de multe ori salvatoare) vorbă din bătrîni. Cam aşa şi cu mine, dacă includem acest blog la capitolul “muncă”. Astfel, după ce doar cu cîteva zile în urmă am eratat-o cu un link spre o campanie care încearcă să evite scoaterea plantelor şi remediilor naturale în afara legii, iată că am eratat-o din nou.
Într-o vreme în care cărțile bune erau mult mai rare iar cele proaste – din fericire pentru cei care oricum nu aveau ceva mai bun de făcut – mult mai lesne de identificat, mi-a căzut în mînă un op al lui Romulus Rusan, un scriitor pe nedrept cunoscut mai degrabă drept soțul Anei Blandiana.
Cum ar fi să ne forțeze cineva să mîncăm/bem combinația asta de cîteva ori pe zi? Aşa e că ni s-ar lua? Ba e chiar foarte probabil că ne-am revolta fie şi numai la gîndul că ar îndrăzni cineva să ne supună unui asemenea “regim”. Dar nu şi dacă o facem singuri, de bună voie (că doar n-o să ne luăm singuri la palme). Ei bine – şi îmi pare sincer rău să vă dezamăgesc – mulți dintre noi chiar o facem, fără să vrem şi, cel mai probabil, fără să ştim.
E gata, e oficial, se întîmplă! După lupte seculare care au durat cam două-trei luni, Virtualkid ne anunță că a biruit. Toate sînt la locul lor, iar culorile se aşează pe pînză aşa cum a fost ea imaginată de artistul-pictor care a stîrnit totul.
Ultima dată cînd m-am luat (iar) de cvasi-omenescul obicei al fumatului, Daria B. mi-a aruncat o provocare prietenească: “Bine-bine, înțeleg că ai ceva împotriva tutunului, dar de fumul de tămîie ce părere ai, e mai sănătos?” (citat aproximativ din memorie). Bună întrebare – m-am gîndit imediat – stai să vezi că m-a prins! O fi ea tămîie, într-adevăr, dar tot fum scoate. Iar fumul e fum, oricum te-ai uita la el. Ca să cîştig timp i-am sugerat să facă singură un test cu ambele mirosuri, apoi m-am pus pe investigat. Cu promisiunea de a reveni cu un articol pe această temă.
Înainte să uit şi să trec la alt subiect: La expoziția lui Beti am regăsit un lucru pierdut. Nu era la fel de concret precum tablourile agățate pe pereți, însă se simțea peste tot în atmosferă. Ba chiar creştea cu fiecare nou oaspete care adăuga prin simpla lui prezență cîte un strop din acel inefabil “ceva”.
Ieri am dat fuga să prind un vernisaj. Prima mea expoziție de grup, la care particip după ce am realizat o singură lucrare, vinerea trecută. Sînt sigur că am făcut deja pe mulți artişti adevărați să-şi frîngă mîinile de invidie. Cum adică, ei amestecă ani de zile la culori, spală kilometri de pensule şi acoperă mormane de hîrtie cu schițe şi abia dacă pot spera la o expoziție, iar eu, un novice care nici măcar nu ştie cum să țină pensula în mînă, le-a luat-o deja înainte.
Am fost plecat pentru două zile în oraşul meu de baştină pentru a rezolva nişte probleme ivite pe nepusă masă. Astăzi, pe drumul de întoarcere, priveam cîmpurile agricole pe care le tăia şoseaua. Pe măsură ce mă apropiam de marele oraş, dintre culturile frumos rînduite răsăreau tot mai multe hale şi clădiri moderne care rupeau armonia vegetală. Pe una din ele, din goana maşinii, retina mea a adăstat pe un cuvînt o fracțiune de timp suficient de mare pentru ca acesta să capete un sens: Monsanto.
Căci ce e cancerul? Pot să vă înșir cîteva definiții extrem de bine aduse din condei. Toate adevărate, niciuna completă. Sau, mai pot să vă ofer – la concurență cu mai celebra analogie a președintelui nostru – o descriere mult mai plastică, însă nu mai puțin corectă.
Vorbeam mai alaltăieri de o conspirație care se pune la cale. Hai să mă și explic puțin. Mai zilele trecute Daniel prietenul îmi anunța extaziat (exagerez și eu un pic, dar e pentru o cauză bună) o carte o minunăție (vorba aceluiași). În plus, ca un soi de “muieți-s posmagii”, tradusă în limba română.
