Toamna unii numără bobocii. Alții numără doctorii. Atîția cît au mai rămas. Unii mai fac – încă – vinul din strugurii crescuți în via proprie sau pun murături pentru la iarnă. Alții se caută prin doctori, fără să ştie dacă vor mai apuca să bea din vinul nou sau să mănînce de sărbători sărmăluțe învelite în varza tocmai pusă la murat.
Am ascultat cîntecele Oliviei Newton-John încă din copilărie. Îmi plăcea tonul cald al vocii ei, mă fascina bucuria pe care o transmitea prin cîntec. Călătoream pe muzica ei prin toată lumea, într-o vreme în care toată lumea părea ceva de neatins pentru mine. Și de fapt așa și era în acele timpuri.
Mai țineți minte filmele româneşti “Profetul, aurul şi ardelenii” şi “Artista, dolarii şi ardelenii”? Probabil rezultatul unui omenesc sentiment de invidie generat de succesul neaşteptat al unor surogate similare made in Italy şi încadrate într-un gen cu duioşie botezat spaghetti western. Un fel de western mămăligă ale noastre, dacă vreți (şi dacă ne va întreba cineva vreodată). Încercați doar să vă imaginați că următorul mega-succes de la Hollywood ar fi un film american numit “Miorița”. Filmat în întregime pe vreo gură de rai din Wyoming, cu o echipă de actori din prin Nebraska.
A trăit o viață întreagă părînd că nu a reuşit niciodată să-şi găsească locul. A cîntat de parcă nu mai era nimic altceva de făcut pe lume.
Pentru a ne menține sănătoşi (şi tineri şi frumoşi şi deştepți), noi oamenii am născocit de-a lungul timpului mii, poate chiar zeci de mii de medicamente. Pentru (mai) toate bolile şi condițiile medicale care se pot imagina.
Ieri, 18 septembrie, a fost ziua de naştere a lui Lance Armstrong.
Cine e Lance Armstrong? Lance Armstrong e un ciclist American care a cîştigat Turul Franței de nu mai puțin de 7 ori. Un lucru pe care nu l-a mai reuşit nimeni altcineva pînă în prezent.
Avem aşadar cele mai felurite metode de a ne îndestula cu zahăr. Să ne punem şi în cap, la o adică (ceea ce, într-un sens desigur figurat, nu ar fi neapărat rău atîta timp cît zahărul este singurul “combustibil” pe care creierul îl poate folosi pentru a funcționa normal).
E ruda vegetală a untului. Cel puțin asta a fost intenția (şi speranța) cu care a fost creată. O alternativă mai ieftină şi mai uşor de obținut decît surata ei animală. Sau – cum a descris-o Napoleon al III-lea atunci cînd a oferit un premiu pentru descoperirea unei metode de a o produce – un înlocuitor satisfăcător al untului, destinat armatei şi claselor inferioare.
Poate una din cele mai mari dileme pe care le poate avea cineva care tocmai a fost diagnosticat cu cancer este: ce fel de abordare medicală să aleagă?
Noi oamenii sîntem diferiți. Unii sîntem mai puțin dăruiți, alții sîntem mai mult. Anca Parghel a fost unul dintre cei dăruiți. Mult prea dăruită chiar, în primul rînd şi înainte de toate cu o voce rară. O voce de care s-a bucurat şi cu care ne-a bucurat pe toți.
S-a întîmplat că nu mai departe de ieri am vorbit despre două personalități artistice care s-au confruntat cu boala numită cancer. Un extraordinar actor român şi un faimos actor-dansator american au plecat împreună pe marele drum în aceeaşi zi de toamnă. Astăzi este rîndul muzicii.
Să începem astăzi, în joacă, cu o parabolă despre joc. Sau jocuri, să nu ne auzim supărări. Se spune că tinerii şomeri din cartierele de periferie sînt neîntrecuți la jocul de baschet. Muncitorii din cartierele-dormitor preferă fotbalul. Membrii clasei de mijloc care locuiesc în cartiere rezidențiale sînt adepții tenisului. În sfîrşit, managerii de top care se lăfăie în zonele exclusiviste ale oraşelor sînt oaspeți constanți ai terenurilor de golf.
Tocmai de la capătul lumii am primit astăzi un semn. Un prieten mi-a scris un super-mega-comentariu, cu vorbe de bine despre acest blog. De ce aduc vorba? Păi să vă povestesc.
După schnaps-ul de noapte-bună de ieri, e momentul pentru un mic dejun periculos de bun. Bun pentru papilele gustative, periculos pentru pancreas, inimă, ficat, colon, etc. Ale noastre, toate, nu ale lor. Căci ei îşi încasează frumuşel profitul şi se “regalează” apoi, mai mult ca sigur, prin tot felul de restaurante chic, cu un meniu, fără îndoială, mult mai soft.
Uită că viața e grea. Aşa ne învață unul din multele cîntece de pahar din simpatica noastră cultură poporeană. “Băutura e bună, însă trebuie să te ții de ea”, ne asigură o altă maximă de largă circulație orală, transmisă cu sfințenie din generație în generație.
Vechii grecii au preamărit ambrozia, nectarul zeilor. Dar pentru că aceasta le era rezervată, noi ceilalți, muritorii de rînd, nu prea am am reuşit să vedem cum arată. Necum să o mai şi gustăm. Chinezii venerează ceaiul, elixirul nemuritorilor. Care însă, nemaifiind doar privilegiul acestora, poate fi privit, pipăit, adulmecat, degustat, de către oricine.
A ales să fie actor. A ales să joace o viață întreagă în filme după ce, în tinerețe, a trăit o viață ca-n filme. Şi-a făcut “debutul” la doar 12 ani, ca băiat de prăvălie. Au urmat apoi alte “roluri” la fel de reale: hamal, țăran cu sapa, tractorist, miner, săpător, tîmplar, șofer, marinar, pescar.
Ieri se pare că a fost o zi de aniversare pentru Formula 1. Cei care o (şi ne) însuflețesc au sărbătorit 60 de ani de cînd s-a acordat primul premiu unui împătimit de viteză. Un prieten care s-a lipit de cîteva zile de blogul meu, mi-a sugerat ieri dimineață să scriu un articol despre asta. I-am refuzat (politicos, sper) sugestia. Ce legătură poate fi între viteză şi cancer? m-am gîndit eu.
Mi-am tot propus, încă de la început, să introduc o pagină dedicată celor dintre noi care tocmai au fost diagnosticați cu cancer. O pagină în care să transmit mai departe apelurile lor pentru ajutor.
Am zis! Mă alătur celor trei curajoşi care s-au hotărît ieri să renunțe la ele. Dar pentru că eu nu fumez, nu pot să renunț decît, cel mult, la cele din capul meu. Drept pentru care voi lua o pauză în campania mea anti-fumat.
