Să nu scoți un cîine afară din casă. Un cîine poate nu, dar un om da. De fapt nici nu trebuie să-l scoți, că iese el singur. Spuneam ieri că, mînată de căldură, România se va muta probabil în acest sfîrşit de săptămînă la mare. Sau mă rog, cea mai mare parte a ei. Cu cățel, cu purcel, cu copil cu tot.
Sau breaking news, mai pe englezeşte: Dragi cititori de bloguri, întrerupem preț de o postare monotonul nostru excurs despre cancer pentru a vă prezenta o proaspătă (azi a ieşit, azi v-o livrez şi eu) şi deosebit de interesantă ştire despre, ați ghicit, cancer.
Nu, nu e marți 13. Şi nici pisicile negre nu s-au înmulțit peste noapte. E doar o vineri oarecare de august (întîmplător 13, e-adevărat) în care soarele pare că a luat-o razna. Iar cifra zilei nu e nici pe departe fatidicul 13, ci (lipsitul de orice semnificație număr) 38. Pentru că pînă aici se va aventura mercurul din termometru în (ceea ce toată lumea anunță a fi) cea mai călduroasă zi din România acestui an.
Uitîndu-mă în urmă, nu pot să spun că mă prăpădesc după perioada petrecută în armată. Însă unul dintre meritele experiențelor de viață mai puțin plăcute este acela că ne învață să prețuim altfel micile bucurii pe care aceasta ni le rezervă totuşi. Un astfel de moment a apărut atunci cînd unitatea în care îmi făceam stagiul militar a trebuit să-şi reîmprospăteze stocurile strategice de biscuiți. Iar stocurile vechi au fost date la consum. Poate nu pare, însă prin comparație cu mîncarea oferită de o popotă, biscuiții sînt o adevărată delicatesă.
Zahărul. Probabil că sînt puține invenții umane atît de larg folosite şi de (aparent) inofensive, dar care în acelaşi timp să genereze atîtea probleme de sănătate. Şi cu siguranță că nu există o cale mai “dibace” de a-l descărca direct peste un pancreas din ce în ce mai blazat şi mai lipsit de apărare decît prin intermediul băuturilor răcoritoare (carbogazoase sau nu).
Am tot vorbit despre băuturile răcoritoare şi despre cei doi reprezentanți de categorie grea ai acestora: Coca-Cola şi Pepsi-Cola. Despre efectele nefaste asupra sănătății pe care le are consumul necontrolat al acestor băuturi, inclusiv un risc crescut de a ne îmbolnăvi de cancer. Am stabilit fără putință de tăgadă că, în urma luptei lipsite de menajamente dintre cei doi giganți, cei care pierd sîntem noi, care doar îi încurajăm de pe margine. În timp ce ei cu siguranță nu pierd.
Şi a fost apoi ziua de 9 august 1945. Iar în acea zi cea mai avansată, cea mai civilizată, cea mai democrată, ba chiar – după cum singură se prezintă – cea mai morală națiune a lumii a aruncat o altă bombă atomică. De data asta asupra unui oraş numit Nagasaki.
… jucată de un japonez. Dar nu cu un revolver, ci cu bomba atomică. Două, mai precis. Americane, desigur. Hibakusha este un cuvînt japonez care îi desemnează pe cei care au supraviețuit bombei atomice. Termenul înseamnă “oamenii afectați de explozie”.
Este titlul unui cîntecel al lui Tom Ze, un artist brazilian cu un destin aparte. Nu am încercat să aflu ce încearcă Tom să ne transmită prin muzica sa (piesa e în limba portugheză), ce anume l-a deranjat în activitatea distinsei organizații, însă pot să-i înțeleg supărarea.
Ştefana este numele mamei mele, iar astăzi ar fi fost ziua ei de naştere. Pe care am fi sărbătorit-o probabil împreună. Doar că …
Hiroshima. Pînă în ziua de 6 august 1945 era doar un nume de oraş japonez. Începînd cu acea zi nefastă a istoriei a devenit un simbol. Primul oraş care a cunoscut direct nenorocirea unui bombardament atomic, Hiroshima a renăscut (la propriu) din propria cenuşă. La 65 de ani de la tragedie, Hiroshima este iarăşi un oraş normal, ca atîtea altele din Japonia sau din restul lumii.
Mereu şi mereu. Discret şi aristocratic, aşa cum şi-a trăit şi viața, Motzu revine fără încetare din lumea de dincolo în gîndurile celor care l-au admirat, fie că l-au înțeles, fie că nu. De ziua morții, de ziua naşterii, ca şi de toate celelalte zile ale anului, Motzu se află printre noi.
Pentru că tot sîntem la prăjeli, să ne ocupăm puțin şi de cartofii prăjiți. Cunoscuți în mediile culinare americane sub numele de french fries. Este binecunoscut faptul că bucătăria franceză, parte a bucătăriei extinse din zona mediteraneană, se numără printre cele mai sănătoase din lume. Mărturie stau francezii înşişi, care se bucură de o incidență extrem de scăzută a îmbolnăvirilor de diabet, boli cardiovasculare, boli digestive şi cancer. A, şi de siluete de invidiat, desigur.
Spuneam nu mai departe de ieri că voi reveni la dulcele subiect. Iar o promisiune trebuie ținută, aşa încît iacătă-mă degrabă înapoi, nu cumva să las tema (adică gogoaşa) să se răcească. Vă spuneam despre o surpriză, însă de data asta una neplăcută. Care este legată de modul de preparare a gogoşilor, mai exact de etapa de prăjire în ulei. Nu vă grăbiți încă să scoateți în afara legii gogoşile de la mama sau de la bunica sau orice alte gogoşi făcute în casă, căci nu despre ele e vorba.
Una din strigăturile noastre naționale, alături de “ia bomboana agricolă!” şi “sticle goale cumpăr!”.
Apărută la început timid prin tîrguri şi iarmaroace prăfuite, extinsă mai apoi cu succes la festivaluri populare cu poleială roşie şi lățită în cele din urmă democratic prin cele mai diverse outlet-uri de cartier.
… sau la hamburgeru’ lat. Dacă tot am discutat ieri despre crenvurşti şi hot dog, să ne aplecăm puțin şi asupra verilor lor mai golaşi, hamburgerul şi micul. Care deşi au forme diferite, sînt în esență cam acelaşi lucru: carne tocată, zgîrciuri, grăsimi şi ce-or mai fi găsit prin cămară ca să iasă rețeta.
Haideți deci să ne uităm, aşa cum am promis, în coşulețul cu bunătăți de la Unchiul Sam. Că doar a bătut sărmanul atîta amar de drum cu avionul peste ocean ca să ni-l aducă. Şi cu ce altceva am putea începe dacă nu cu acest adevărat simbol culinar yankeu, mîndria tonetelor ambulante de la orice colț de stradă, soluția rapidă la orice criză de imaginație prilejuită de dilema umplerii economicoase a unui stomac luat la întîmplare. Celebrul hot dog, numărul 1 pe lista noastră.
Au venit americanii! În sfîrşit! Am răsuflat uşurat, alături de numeroşi alți compatrioți cărora bunicii le-au lăsat cu limbă de moarte să-i aştepte cu pîine şi sare. E adevărat, nu sînt chiar americanii înalți şi chipeşi pe care şi-i imaginau bunii noştri în serile în care ascultau pe furiş la radio Vocea Americii. Sau mă rog, poate că sînt în continuare înalți, însă între timp au devenit cumva şi destul de lați. Ba chiar rotunjori bine.
Întrebare: ce e albastru pe dinafară şi verde pe dinăuntru? Răspuns: Un milițian care a mîncat spanac. O întrebare simplă şi un răspuns ce pare la mintea cocoşului. Şi totuşi, cîți dintre noi ne gîndim la ceea ce mîncăm? Cînd am reflectat ultima dată la efectele pe care le are fiecare dumicat de mîncare sau fiecare pahar de băutură pe care le introducem în corpul nostru? Poate că ne uităm la etichetele produselor alimentare atunci cînd le cumpărăm, dar înțelegem oare cu adevărat ce ne transmit ele?
Este că băuturile răcoritoare, carbogazoase sau nu, chiar ne pot îmbolnăvi de cancer. Vă promiteam într-un post anterior (în care vorbeam despre efectele incredibil de nefaste pentru sănătate ale unei singure sticle de băutură răcoritoare) că vom face această demonstrație. Să o luăm aşadar metodic, de la o margine.
